….sau mai bine zis : De ce n-aș vrea să am un copil ca Rareș Prisăcariu, în zilele noastre?
M-am tot gândit zilele astea la această “speță”, dar zău, n-am apucat să scriu niciun rând. Însă subiectul nu cred că se va “demoda” vreodată, pentru că prunci geniali probabil că mai există și vor mai exista în jurul nostru, vor rămâne însă bine pitiți. Și bine vor face părinții lor!
Așadar, de ce aceasta surprinzătoare întrebare din titlu? De ce n-aș vrea să am un copil precum deliciosul Rareș Prisăcariu, în zilele noastre? Simplu : pentru că n-aș vrea să mă transform în martorul suferinței copilului meu și nici n-aș vrea să sufăr eu însămi, de pe urma genialității copilului meu, pe care involuntar i-am transmis-o și apoi hrănit-o cu bună știință. Și nu mă refer neapărat la impactul “scoaterii sale la lumină”, prin intermediul unei emisiuni la care înscrierea sa s-a dovedit a fi, iată, tare neinspirată. Mă refer în primul rând la nefericirea pe care ți-o procură incapacitatea țării tale de a merita un astfel de copil.
Aș fi nefericită, ca mamă a lui Rareș, pentru că știu că soluțiile Viitorului apropiat sunt numai două : fie copilul meu va deveni, ca adult, la rându-i nefericit, negăsindu-și locul într-o Românie căreia valorile (umane) îi încurcă socotelile, fie își va găsi locul…dar într-o altă țară, iar atunci graficul nefericirii mele va țâșni către cer. ( credeți-mă, știu ce spun😪). Una peste alta, a fi briliant, într-o țară care își mângâie pe creștet numai “copiii” debili, este o provocare căreia nu puțini îi pot face față rămânând într-însa. În țară, adică. Iar a crește un astfel de copil și a asista apoi cum îi este bine în depărtările altora, punându-și mintea în slujba altora, este o răstignire a ta, ca părinte, pe crucea unei suferinți interioare greu de înfruntat.
Nu știu cât de multe înțelege, cu adevărat, micuțul copil-vedetă, din ceea ce a rostit în monologul ce i-a adus trista notorietate. Știu doar că, urmărindu-l, nu am putut să nu mă ciocnesc de privirea atât de tristă a unui copil mult prea ușor la trup, în raport cu greutatea vorbelor rostite. Atât de tristă îi era privirea și atât de îndepărtată de ceea ce copilăria ar trebui să aibă înscris în fișa postului său, încât o clipă mi-a fost chiar milă de el. Nu voi comenta niciodată motivația pentru care părinții lui Rareș l-au expus pe copilul-bibelou în vitrina unei societăți populată de oameni gata să pună la zid pe oricine care nu este ca ei. La urma urmei, fiecare ne creștem copiii cum găsim de cuviință…
…Îmi voi aminti doar un crâmpei din tinerețea mea și din copilăria copilului meu. Fără a avea nicio legătură cu genialitatea lui Rareș. Poate doar o umbră de legătură, deși vremurile în care se petreceau cele evocate de mine, încă erau vremuri oarecum așezate.
Așadar, pe când Victor cel de azi era “Victoraș” și arăta precum cel din poza de profil, eu și tatăl său am constatat întâmplător, în joacă, în timpul unei lungi călătorii cu mașina în care străbăteam Europa, că puștiul nostru are o abilitate ieșită din comun : la trei-patru ani răsucea cuvintele pe dos, cu viteza cu care noi nici măcar nu apucam să le rostim. Era suficient să spunem “ochelari” și Victoraș striga victorios, pe loc : “iralehco!”. Spuneam “pantaloni” și răspunsul venea pe dată : “inolatnap!”. Auzea “caracatiță” imediat rostea “ățitacarac!”. Țin minte că l-am torturat pe micuț tot drumul între Viena și Munchen, supunandu-l continuu acestor teste, care iscau în mașina noastră hohote de râs, Victoraș neînțelegând de ce suntem atât de încântați, însă bucurându-se – ca un copil, nu-i așa? – de reacțiile noastre.
La întoarcerea în țară, dupa ce am exersat copios toată călătoria această abilitate a fiului nostru, ne-am grăbit s-o destăinuim și celor dragi, ba și unor prieteni apropiați. Efectul a fost similar : toți erau șocați, după care toți ne îndemnau să-l ducem pe Victoraș la televizor, să afle toată lumea ce puști special avem. Acu’…la doi părinți vedete, care aveau ușa presei deschisă oricând, chiar n-ar fi fost o problemă să pătrundem în câteva emisiuni de audiență maximă, căci subiectul era de senzație, o știam și noi. . Însă am judecat amândoi ajungând la concluzia că a-l expune pe micuț judecății “celor mulți” nu e chiar o idee bună. Anonimatul te face, de cele mai multe ori, mult mai fericit decât celebritatea. Episodul de mai sus s-a pierdut în negura timpului, iar pe măsură ce Victoraș a crescut, abilitatea sa nu a mai arătat atât de spectaculos. Chiar! nici nu știu dacă și-a păstrat-o până acum ( voi verifica, de ziua mea, când îmi aștept fiul în vizită!), dar nutresc convingerea că strălucitul IT-ist de astăzi își sprijină performanțele și pe această ușurință a creierului său de a face, încă din frageda copilărie, operațiuni atât de complicate.
Îi felicit pe părinții lui Rareș pentru copilul minunat pe care l-au adus pe lume și pentru felul în care care l-au ghidat pe calea unor acumulări atât de accelerate. Le doresc să nu experimenteze prea dur nefericirea lumii nepotrivite în care puiul lor crește și să se împace de pe acum cu gândul că este foarte posibil să îmbătrânească privindu-și fiul pe Skype și bucurându-se de la distanță de succesele sale.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BISEPTOL DROPS
Comentează