“-Ce să fac? Să-l las să plece?” – m-a întrebat, cu lacrimi în ochi, Mihaela. Îl născuse pe Cezar la aproape 40 de ani, după infinite tratamente si eforturi de a rămâne însărcinată. La un moment dat eu, care aveam deja doi copii și eram epuizată de problemele pe care le trage după sine, asemeni unei locomotive, statutul de mamă, începusem să mă întreb dacă merită cu adevărat tot acest supliciu, pentru a-ți procura, de fapt, … viața plină de griji pe care altfel n-ai fi avut-o…Nu degeaba străbunii nostri au iscat un gând, aparent de neînțeles : “Cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească”.
Femeia din fața mea s-a desprins cu greu din batista cu care ba-și ștergea nasul, ba lacrimile. Aștepta de la mine un sfat salvator. O ajutasem în câteva rânduri cu niște idei fericite și i se lipise ei de minte convingerea că am această putere, de a vedea clar soluții la cele mai încâlcite probleme. “-Tu nu vezi că eu însami navighez printr-o mare de încurcături?” – îi spusesem în repetate rânduri, dându-mă autocritic ca exemplu al neputinței de a rezolva chiar orice lucru. Dar ea tot la mine trăgea, mai cu seamă în momentele în care în fața ei apăreau câte o bifurcație sau câte o prăpastie.
Dar, până la urmă…ce poate fi mai plăcut, decât să știi că ai dat o mână de ajutor unui prieten aflat în cumpănă? Sau că măcar ai încercat. Cum s-o sfătuiesc însă să facă taman ceea ce știu că îi va produce cea mai mare suferință? …”-Lasă-l să plece!” – i-am spus în final, adunându-mi pentru asta toate puterile interioare, cu râvna și chinul cu care îmi adun sponsorizările pentru emisiuni. “- Lasă-l să plece, dacă asta își dorește! E drumul lui, la urma urmei, nu e al tău. Și oricât de greu ne-ar fi să acceptăm deciziile copiilor nostri, până la urmă, dacă-i iubim, trebuie să le fim sprijin în tot ceea ce fac!”… Mă privea disperată : e clar că se aștepta la un alt colac de salvare pe care să i-l arunc, unul care să o susțină pe direcția de plutire pe care sufletul i-o dicta.
I-am povestit atunci cum m-am pus și eu, la rându-mi, de-a curmezisul dorințelor fetei mele, aflată pe atunci la vârsta fiului ei, și am îndrumat-o pe un drum care îmi parea miea fi cel mai bun, dar care…nu era al ei. Și, cuminte fiind, m-a ascultat, pășind pe el încălțată în botforii suferinței că nu face ceea ce și-ar fi dorit cu adevărat. Iar eu eram încântată că am un copil ascultător, care va face în viață ceea ce mie experiența – experiența MEA – îmi arătase deja că este corect. Nici nu bănuiam pe atunci că, mult mai târziu, acest lucru se va transforma într-un reproș adânc, care va scurtcircuita, probabil pentru totdeauna, legătura dintre noi…Și i-am mai povestit prietenei mele cum, cu experiența căpătată din această primă greșeală de părinte, aveam să gestionez, peste ani, o situație similară, întâmplată de data asta cu Victoraș ; cum, împotriva dorintei și a convingerii mele profunde, l-am susținut pe un drum care știam bine că va prefața, de fapt, plecarea lui, la un moment dat, de lângă mine, departe, în locuri în care numai avioanele te pot duce. Și cum această susținere de atunci, pe care i-am acordat-o, deși m-a așezat acum în rândul mamelor nefericite care iși vad copiii mai mult pe Skype, m-a păstrat, iată, într-o atât de caldă și de prietenească relație cu fiul meu.
…Nu știu ce decizie va lua prietena mea. Nu știu dacă îl va susține cu sufletul ( și financiar, firește) pe Matei, în dorința lui de a urma o cale care-l depărtează geografic, iată, la numai 19 ani, de mama lui ; știu doar că, chiar și dacă nu o face, mai devreme sau mai târziu, depărtarea va surveni. Și atitudinea de acum se va întoarce atunci împotriva ei. Și că va sfârși prin a suferi, chiar și numai văzându-și copilul nefericit că , la un moment dat în viață – pe la începuturile sale ca adult – a fost nevoit să aleagă alt drum decât cel pe care i-l dicta sufletul. Drumul impus de mama…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : PERIFERISAN
Comentează