Revin la o fotografie de acum doua zile. Am făcut-o, la 6 dimineata, pe plaja de la Mamaia, cu gandul că voi avea, candva, răgazul să asez cateva randuri pe marginea ei. Și tot la 6 dimineața, oata, de data asta de pe un balcon de bloc, le așez.
În imagine , dincolo de chipul meu, cu care, de 36 de ani, v-ati tot obișnuit, veți vedea o multime de oameni, pe malul mării. Exact acolo unde se zbenguie aerosolii si nisipul se îngână cu marea. Nu, nu s-a înecat nimeni. Stiu că astfel de imagini, de regulă, poartă în ele nuanțe de dramatism. De data aceasta imaginea este încărcată de Bine, Frumos, Romantism si Sperantă.
Căci oamenii acestia, aflați cu totii in vacanța, si-au pus ceasurile să sune înainte de orele 6 ale dimineții, pentru a prinde Răsăritul. M-am amestecat printre ei, cu Sorinul meu cu tot. Fără el nu se mai poate, el a devenit Răsăritul meu si tot el sper să-mi fie si Apus. Mi-aș fi dorit, e-adevarat, să fim singuri pe toată plaja, să nu ne amestecam bucuria cu a altora, să ascultăm numai noi linistea vazduhului, foșnetul mării, fâlfâitul aripilor de pescărusi, tipătul unora dintre acestia, ca un țignal menit să ne readucă, uneori, catre realitate. Căci, in rest, totul pare a fi, aici, poveste…
Dar Răsăritul “a ajuns” pentru toti. Ne-am înfruptat cu totii din el, noi, cei mulți adunati pe plaja de la Mamaia și, har Cerului, în fotografiile personale, prin care cu totii am vrut să ne amestecăm cu soarele iscat de după orizont, nimeni nu a încurcat pe nimeni. Locul sub soare – si , iată, în fața lui! – este suficient pentru o planetă întreagă, fie ea consumatoare de merdenele sau de croissante frantuzesti.
Până la un punct, nu l-am privit decat pe Sorin și, amândoi, catre linia de demarcatie dintre apa și cer. Se înroșise, acesta din urmă, semn că soarele stătea la pandă, parcă, pentru a vedea cată lume îi va suprinde apariția. Apoi, întorcand la un moment dat capul către laterala dreaptă, am rămas uluită, văzând cată lume adunase , pană la urmă banalul fapt…cotidian.
Lumea se îngrămadise pe țărm, în straie “de racoare”, înarmati toti cu partenerii de viață ( daca nu esti “în doi”, răsăritul la malul mării nu are niciun farmec!), cu telefoanele mobile si cu răbdare. Noi doi – și cu cestile de cafea. Ce poate fi mai romantic, decat să-ti începi ziua cu o cafea, savurată fix in momentul Râsăritului, fix la malul mării?!?
M-am intrebat, privindu-i : ce anume i-a rostogolit pe toți acești oameni din așternuturile lor foșnitoare, din imbrățișarea dulce a viselor de dimineată, spre țărmul mării, la orele la care Planeta incă doarme?…
Mintea mi-a aliniat un șir de posibile motive, inspirate, recunosc, din ale mele :
Lumea are nevoie de noi începuturi. Iar fiecare răsărit, e un nou început. Apoi lumea are nevoie de romantism. Să-și țină de mână sufletul-pereche sau să-și astearnă capul pe umărul acestuia și să priveasca ceva frumos. Să-și lase visele si sperantele să lunece ușor pe cerul rozaliu, urmărind inălțarea astrului tutelar, în primele sale clipe “vizibile”. Lumea are nevoie de curătenie si liniște, lumea vrea sa decupeze din realitatea înconjurătoare o felie de “altceva”, vrea sa-si așeze începutul de zi in ceva frumos – într-un jilț confortabil al păcii si armoniei, al echilibrului, al constanței ( și nu ma refer aici la orașul aflat la o aruncătură de băț!).
Lumea vrea să guste concret din sentimentul siguranței, caci nimic nu e mai sigur, in viața noastră, decat certitudinea că soarele va răsări. Pe ulițele noastre – cum spune proverbul – sau, aici, pe una din plajele planetei Pământ.
…ca la un spectacol, frumos aliniati, am privit cu totii răsăritul de soare. Si parcă mai increzători ne-am început ziua. Iar pentru mine și Sorin, el a însemnat încă o pecete pusă pe documentul prin care am solicitat Universului cota de fericire, pe care cred că fiecare om o merită, în viață.
Rubrica oferita de Farmaciile Catena : SOMNCONTROL
Comentează