L-am auzit zilele trecute pe președintele României, exprimându-se astfel, despre un coleg din ierarhia țării : “Nu cred că s-a dus ĂSTA la un spital public”. Am rămas perplexă. Nu, fraza nu era greșită din punct de vedere gramatical și oricum, în zilele noastre puțini sunt cei care mai vorbesc corect romanește, așa încât nu se mai rămâne perplex din așa ceva. Uluirea mea avea un alt motiv : fraza cu pricina se referea nu la un om oarecare – soferul dlui presedinte, instalatorul care-i desfundă chiuveta sau gunoierul care-i ridică tomberonul din curte ( deși chiar și ei merită o adresare politicoasă) ; acest “ăsta” nu era altul, decât Președintele Camerei Deputaților, omul nr. 3 în stat și liderul celui mai puternic partid din România. Dacă nu l-aș fi auzit cu urechile mele, poate că aș fi suspectat o scorneală media a adversarilor politici ai domnului Președinte, însă nu. Nici gând de scorneli : mai-marele românilor rostise “negru pe alb” ( licență, nu săriți pe mine! ) o impolitețe de genul celor pe care nu le-aș fi dorit niciodată rostite de gura celor care-mi conduc țara.
…După niscaiva ore, am văzut, la televizor, aglomerație mare la beregata Președintelui. Ironii, glumițe ( cu astea încă mă mai împac) dar și destule jigniri. M-am cutremurat si de data asta. Fac parte din generațiile pentru care functia naște obligatoriu respect : orice critică poate fi împachetată și în vorbe cuminți, orice dispreț poate fi exprimat și elegant.
Trebuie să recunosc că, nu-i așa? cu un limbaj viu colorat ne obișnuise și președintele anterior, însă acolo, subconștientul meu, deși îl amenda de fiecare dată, îi găsea totuși circumstanțe atenuante : nu-i poți cere mai mult unui marinar. Viața pe mare te înăsprește, nu te întâlnești doar cu sirene unduitoare, ci și cu rechini și lupi de mare, care te învață să și înjuri, în timp ce te lupți cu ei.
De data aceasta însă nu pot găsi nicio circumstanță atenuantă. Mai cu seamă ținând cont de profesia de bază a celui ce a glăsuit este aceea de dascăl. Un dascăl adevărat și responsabil nu va vorbi niciodată așa. Poate doar în somn, dacă nu-l împinge, de sub bigudiuri, nevasta, trezindu-l din coșmarurile sale.
….Mulți dintre cei ajunsi în fruntea țării suferă de această maladie. Iar acum s-ar potrivi, poate, să fac o divagație pe tema proverbului “Peștele de la cap se împute”. Doar că peștele nostru mioritic e împuțit demult. Golăneala s-a infiltrat între solzii săi de ani buni, de la stânga la dreapta și înapoi, de sus în jos și viceversa, imaginea generală a țării fiind cea a unui stadion plin cu grobieni, care rontăie semințe, huiduie și sunt gata în orice moment să dea cu sticle în echipa adversă.
Ajungem așadar – deși cu toții trecem, în Declarația personală de “averi”, cei 7 ani de acasă – să lăsăm golăneala să pună stăpânire pe noi. Vorbim golănește, ne comportăm golănește, ne îmbrăcăm golănește, până și iubim golănește ; golăneala nu mai are limite, a pus stăpânire până și pe televizoarele noastre, din care ni se revarsă, în sufragerii, un limbaj abject și fluvii de jigniri, pe care și le adresează personaje diverse, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, încercând să-și câștige adepții și să-și atragă ratingurile, prin deschiderea la maxim a robinetelor golănelii. Nu ne mai respectăm nici conducătorii, nici părinții, nici superiorii, nici profesorii, și nici măcar morții. Iar golăneala curge, curge, nemaiținând cont că victimele sale sunt oameni valoroși sau oameni pe care cei mulți i-au ales să îi coonducă.
E aproape o pandemie. Golăneala a cuprins întreaga Românie.
În stradă , violența verbală este cea care face legea. În societate, cei care prind loc în față, sunt cei mai guralivi. Iar cei care scuipă noroi, reușesc să-i domine pe cei care încă mai trăiesc în umbra celor 7 ani de acasă. Respectul tinerilor față de vârstnici? Ha! Un banc prost! Al elevilor față de profesori? Altă bazaconie, din perimetrul SF! Până si în familiile românilor femeile ajung să agonizeze în relații în care grobianismul și violența stau în umbra certificatului de căsătorie.
Văzând, la televizor, cum oameni de care depinde însăși viața noastră, se complac într-o golăneală desăvârșită a dialogului, românii iși freacă, intr-un entuziasm inconștient, palmele, bucurându-se absurd de înjosirea adversarilor politici: “Ha! Ce i-a tras-o!”, spun alegătorii, fără să-și dea seama că de fapt noi suntem cei ce ne-o tragem nouă înșine. Și, de fapt, ne tragem singuri preșul de sub picioare.
Iar România a devenit un preș.
P.S. După ce am terminat de scris editorialul de față, am auzit – tot la televizor – de recentul recital de manele de pe scena…Teatrului National.
Rubrică oferită de
Comentează