Am învățat la Jean Monnet, celebrul liceu de fițe de acum. De fițe era și când i-am purtat si eu matricola ( “24” se numea pe atunci) , căci se înghesuiau în băncile sale destule beizadele ale acelor vremi. Cataloagele gemeau de nume pe care le regăseam în presa momentului, ca făcând parte din Comitetul Central al PCR, din Guvernele de atunci, din elita organizațiilor de toate felurile. Pe lângă ei se strecurau, e drept, și copiii care pur și simplu locuiau în cartier. Între aceștia mă număram și eu,blocul alor mei fiind la câteva străzi de școală. Deși unii ar putea spune că meseria de jurnalist a tatălui meu m-ar fi putut înscrie între “privilegiați”. Poate că așa ar fi fost, dacă arborele nostru genealogic, presărat cu destule rude în străinătate, nu ne-ar ar fi clătinat serios “dosarul de cadre”.
Avantajul de a învăța într-o școală “cu ștaif”, curată-lacrimă și dotată cu toate cele, inclusiv cu dascălii cei mai buni din oraș, venea “la pachet” cu destule motive de revoltă și întristare ( iar întristările cântăresc greu, în sufletul curat al unui copil) : în școală funcționa “la greu” sistemul “dublei măsuri” , beizadelele fiind mereu tratate cu mult mai multă îngăduință și grijă decât școlarii provenind din “plebe”. Profesorii închideau ochii la derapajele acestora, le acordau puncte la notă nu “pe ochi frumoși”, ci pe funcțiile înalte ale babacilor, încercând să-i transforme cu orice preț în premianți. Nu odată, la “balotajele” de la finalul anului școlar, mă trezeam cu câte un “9” care să-mi strice media, pentru a fi parașutată pe locul 2, lăsând astfel prima poziție purtătorului unui nume sonor. În rest, judecându-i ca “entități”, copiii nomenclaturiștilor erau “amestecați”. Unii iși vedeau de treabă, dovedind că părinții lor erau oameni “cu cap” sau “cu picioarele pe pământ”, conștienți de gloria efemeră a unei astfel de celebrități si dornici să cultive în copiii lor valorile adevărate. Alții…erau niște pușlamale cu acte în regulă, mereu la limita repetenței și candidați veșnici la nota scăzută la purtare, care , în unele cazuri, devenea chiar imposibil de evitat. Erau însă “de gașcă”, știau multe căci aveau acces la filme americane, muzica străină și călătorii peste hotare. În plus, ei organizau cele mai răsunătoare “ceaiuri”, în vilele lor șmechere din zona Primăverii și la care părinții mei nu mă lăsau niciodată să particip…
În școală erau chiar și câțiva “Ceaușescu”, proveniți de la diverse “apropieri” sau “depărtări” față de cel “central”, atotputernic. De fapt, Valentin absolvise acest liceu, fapt care, lamacea vreme, era în măsură să-i sporească acestuia popularitatea. Evident, “Ceaușeștii” erau vedetele liceului iar profesorii stăteau “smirnă” în fața lor, necutezând să le facă observație decât cu jumătate de gură și doar atunci când, păstrând proporțiile, erau pe punctul de a da foc școlii.
Marea majoritate a celor de mai sus fluturau peste tot numele sonor al părinților lor, făcându-și mai ușor loc prin viață. Lumea se dădea în lături, smerită, evaluând de fiecare dată consecințele unei eventuale atitudini “neprietenoase” față de aceștia. Datorită numelui purtat, majoritatea “au ajuns bine” și asta mult mai ușor decât ne-a fost nouă, celor cu nume obișnuite, care nu ascundeau îndărătul lor, funcții și poziții ale părinților noștri. Bine le-a fost, culmea, și după Revoluție, chiar dacă o vreme și-au ascuns capetele în nisip, precum struții, răspunzând în șoaptă la întrebarea “Cum te cheamă?”.
Dar moda revine și văd și astăzi destule exemple de “no-name”-uri, incapabile de a-și construi propriul nume, dar care se agață cu disperare de numele faimoșilor lor părinții – artiști, politicieni, diplomați – unii dintre ei plecați deja către îngeri. Simpatia pe care o mențin, rezidual, în sufletul publicului, celebrii lor părinți, este exploatată cu orice ocazie de odraslele lor, ajutându-i să se desprindă din anonimat și să țintească, cu orice preț, spre centrul atenției celor din jur. Nici măcar măritișul și legile sale nu le-au convins, bunăoară, pe “fiicele” celebre să renunțe la numele lor de fată, ele păstrându-l cu încăpățânare ca pe un convenabil “deschizător de uși” , obligându-și uneori chiar și partenerii de viață să-l adopte, în mod ridicol, “pentru binele familiei”.
Amintindu-mi mereu de vorbele înțeleptului meu tată, am încercat să-mi cresc fiul ferindu-l de astfel de capcane. Tata mă îndemna necontenit să stau pe propriile picioare, să învăț cât mai mult, să lupt să fiu mereu cea mai bună și să nu mă bizui niciodată, în viață, decât pe propriile forțe, pentru că numai așa pot deveni eu însămi o forță, primind pe drept aprecierea celor din jur. Iar numele părintelui – de-i faimos – să nu-l folosesc ca și “passepartout”, ci să-i adaug, în taină, glorie, prin ceea ce fac.
Victoraș a venit pe lume avand alături doi părinți foarte cunoscuți – unul, datorită șansei de a lucra într-un domeniu atât de vizibil, celălalt – datorită uriașului său talent și unei cariere de succes. Avea toate premisele de a-și ușura “drumul”, sprijinindu-se la tot pasul de numele părinților săi. Nu le-a fluturat niciodată pentru a-și face loc mai ușor sau pentru a-și alimenta o falsă celebritate. Pe care oricum nu dă nici doi bani. Mă bucur să descopăr la el înțelepciunea omului cu scaun la cap, conștient că nu numele pe care îl poartă este cel care îi dovedește valoarea, ci caracterul pe care l-a moștenit de la părinți, educația pe care aceștia i-au dat-o și poziția pe care a dobandit-o , prin efort personal și nu “pe pile”. Vede destule exemple în jur, unele chiar foarte aproape de noi, care îl scârbesc, nefăcând decât să-l înverșuneze să stea pe propriile sale picioare și , prin asta, să fie și mai strălucitor.
P.S. Ambii mei copii au absolvit și ei tot “Jean Monnet”(fotografia de profil este făcută chiar în curtea școlii, la unul din începuturile de an, zi în care obligatoriu și eu si Victor îi însoțeam). S-au amestecat , preț de 12 ani, printre copii de bani gata, crescuți în spiritul unor cu totul alte valori decât încercam să le imprimăm noi copiilor noștri. Și, slavă Domnului, au rezistat pe calea cea bună!
Comentează