De câteva zile bune, filmez pentru un program de copii pentru Crăciun. E un soi de kamikaze, aș spune : l-am pornit din proprie inițiativă, revoltată în interiorul meu că , uite, cogeamite instituție, cu o asemenea istorie spectaculoasă, nu mai are NICIUN program pentru copii. NICIUNUL!!! Nici măcar acum, de Crăciun! …Gândind probabil la fel, șefii au spus imediat DA ( reacție de care mă cam dezvățase ultimul deceniu..) și, așa cum m-am obișnuit și eu, și cei ce mi se alătură în proiecte, am început să muncim. Să investim suflet. Să transformăm “ zero” , în ceva care să conteze. ..Că se vor uita sau nu copiii României la programul nostru de Ajun , asta e partea a doua. Mai mult că sigur că 99 la sută din ei nici nu vor afla că el s-a întâmplat. Dar nu despre asta vreau să vă scriu și, mai ales, nu de asta ne dăm sufletul pentru a transforma ceea ce avem la îndemână, într-un bici care să și pocnească, zgomotos.
Vă voi spune de ce am pornit aceste rânduri. Pentru că, în toate aceste zile ( ca , de fapt, și în milioanele de zile ce le-au precedat) am apucat ca, pe lângă acțiunile subordonate strict proiectelor mele, să apuc să trag cu ochiul și la felul în care lucrează oamenii din jur. Cred că, pe undeva, e vorba de psihologul ce a rămas în mine dintr-o altă existență😁 și care probabil întindea oamenii pe canapea , iar apoi le cerceta sufletul, ajutându-i să iasă din prăpastii și să găsească drumul cel bun. În existența prezentă nu mai fac asta ( căzând eu însămi în destule prapastii și fiind într-o căutare veșnică a drumului bun), insă continui să-i analizez temeinic, de pe margine sau din interior, pe cei din jurul meu.
….Muncind la această din urmă emisiune și, de fapt, la toate cele ale ultimilor ani, am reușit să-i impart pe colegii mei ( nu mă refer la micuța mea echipă redacțională, ci extind generos cercul “subiecților”!) în două mari categorii. Categorii care există, cu siguranță, peste tot, și la dumneavoastră la muncă, și la vecinul de jos, și la firma de peste drum, ale cărei ferestre vă luminează strada uneori până spre miezul nopții. Există , așadar, oameni care ard pentru ideile lor și-și adună în jur colegi pasionați și ei de ceea ce fac. Sunt , de fapt, cei ce mișcă Lumea “înainte”, cei care se închină, în fiecare zi, la icoana “Lucrului bine făcut”, care se răsucesc peste cap, pentru ca ceea ce iese din mâna lor, nu doar “să iasă”, ci să iasă BINE, de calitate. Și asta chiar dacă semnătura va fi, in final, colectivă , chiar dacă leafa lor nu va avea nicio “tresărire” și chiar dacă laurii victoriei se vor așeza , poate, pe alte capete. Ei muncesc pentru că le place ceea ce fac, pentru că au visat toată viața să facă asta, pentru că nu admit , cum se spune, “să dea rasol”, ci vor să aibă conștiința împăcată că au investit în lucrurl lor, tot binele din ei. Pentru mulți din “beneficiarii” muncii lor, ei vor rămâne, poate, niște simpli anonimi. Nu și pentru mine : îi privesc cu drag și dragoste, pentru că știu că astfel de oameni fac ca lucrurile să funcționeze, să evolueze, să conteze. Sunt cei care-și iubesc meseriile până la cer și înapoi, care nu se plâng de neajunsuri, ci încearcă mereu să găsească soluții. Sunt cei care-și sacrifică timpul, nervii, liniștea, de multe ori viața personală, pentru a se dărui, prin ceea ce fac, celor din jur. Pentru a le oferi ceea ce știu ei mai bine să facă.
…De ei atârnă , ca niște pietre de moară, “colegii-anexă”. Ei îngroașă cu nesimțire genericele de final ale emisiunilor și ștatele de plată. Ei încearcă să treacă prin proiecte și prin ziua de muncă precum gâsca prin apă. Lor li se datorează apariția pe lume a verbului “a se fofila”. Au ajuns să lucreze aici fie din întâmplare, fie pentru că “sună bine “la TVR”, fie împinși de pile și relații care le-au asigurat un loc călduț pe viață, în schimbul cine știe căror acțiuni “ de recunoștință”. Îi recunoști imediat : sunt cei care nu au nicio legătură cu meseria pe care o “fac”. ( ghilimelele nu sunt întâmplătoare, căci ei doar se fac că “fac”). Vin la serviciu ca la munca silnică, îi vezi rupând primii ușa la plecare, iar între cele două momente nu caută decât să se eschiveze, să facă totul la minima rezistență, să simuleze implicarea dar să încurce, să exerseze “băgatul în seamă”, si, mulți dintre ei, să investească abilitate și tenacitate în a se gudura pe lângă șefii diferitelor structuri, funcționând fie ca turnători, fie doar ca lingușitori. De multe ori, acestea au ca efect lefuri ce le întrec copios pe cele ale colegilor din prima categorie….
Deși n-ar trebui s-o facem , îi tolerăm. Îi tolerăm, amestecand în noi sentimente diverse : revoltă, dezgust, resemnare, milă. Personal, înclin spre cea din urmă : a fi captiv într-o lume în care nu-ți găsești locul, fie și în schimbul unui salariu mulțumitor, este o pedeapsă similară bolovanului de pe umerii lui Sisif. Îi aud cum îsi numără anii până la pensie și mă pufnește râsul : cum e să aștepți pensia, după o viață întreagă în care, practic, tot la pensie ai fost? ( doar că pe un salariu generos).
Știu că toate cele de mai sus, vă sunt bine cunoscute. Și nu rostesc vorbe mari, dacă voi concluziona, spunând că acesta este, poate, principalul motiv pentru care România tropăie pe loc, fără șanse de a se mai face bine. Pentru că oamenii care ar putea să o schimbe în bine, sunt trași în jos de “figuranți”.
…Astăzi am o zi grea, cu multă lume în jur. Sunt și printre ei “figuranți”, dar mă bucur că echipele în care am ales să mă aflu, au reușit să adune într-însele mai ales oameni din prima categorie : care-și iubesc nespus meseria și și-o fac mereucu neștirbită pasiune și implicare. Și pe aceștia îi prețuiesc și îi iubesc până la cer și înapoi! Măcar eu.
Restul?…Vor rămâne mereu prizonierii devizei : “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!”…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA: MOLEKIN IMUNO
Comentează