Ce fel de băbuță o să fiu?

Mă aflu într-o mare dilemă : nu știu ce fel de băbuță să devin, peste 100 de ani când mă voi hotărâ, în sfârșit, să îmbătrânesc. Ieri mă fâțâiam prin Piața Amzei, împreună cu regizorul meu de-o viață, Luminița Dumitrescu ( veneam de la lansarea ultimei cări a fostului nostru coleg Mihai Tatilici) , și mi-a venit să-mi fac o poză lângă o mega-înghețată din gips, plasată , în chip de statuie promoțională, drept în mijlocul străzii. Probabil de patronul vreunei cofetării. Mi se-ntâmplă des să am astfel de tentații zgubilitice! Nu știu dacă e deformație profesională sau o genă nărăvașă care nu stă locului în ADN-ul meu, dar simt o atracție nebună să fac fotografii cât mai trăznite, să surprind cele mai neașteptate situații din preajma mea, să caut unghiurile cele mai șugubețe, ba chiar să mă strecor eu însămi în fotografii cât mai zăpăcite. I-a trebuit mult lui Victor să se obișnuiască cu instantaneele giumbușlucare ale mamei lui, pe care era nevoit să le surprindă prin călătoriile noastre în jurul lumii. Poate că odată o să le fac și publice..Dar nu despre asta e vorba. Cum spuneam, ieri, Luminița mea m-a pozat în ipostaza de mai jos :

…”Actul artistic”, desfășurat pe parcursul a doar câteva secunde, a reușit însă să stârnească și câteva reacții, pe care le-am observat cu coada ochiului. Un domn la costum și cravată a zâmbit pe sub mustață, doi adolescenți și-au dat coate, o domnișoară cochetă a pufnit în râs, iar o gospodină corpolentă, spânzurând o sacoșă de Mega Image, a combinat semnul crucii cu o grimasă reușită. O șocase fie ținuta mea ușchită, ar zice unii „în contradicție cu vârsta”, fie ipostaza comică în care mă fotografiam, fie gestul în sine : câți bucureșteni vezi, ziua în amiaza mare, oprindu-se din drum pentru a-și face o poză în cutare sau cutare loc? Pozele sunt, nu-i așa? pentru nunți, botezuri și vacanțe, nu pentru înghețate-mamut, rătăcite pe aleile orașului..

Cucoana, pe care am încadrat-o în grupa mea de vârstă, m-a pus pe gânduri. I le-am ghicit pe ale ei… Chiar! oare eu când o să mă maturizez? Când o să încep să port taioare regulamentare și pantofi cuminți, aruncând cât colo din șifoniere tricourile cu desene zăpăcite, colanții, ghetele multicolore,bermudele și pălăriile ușchite? când o să încetez să râd și să glumesc, în gura mare, pe străzi, lingând înghețate la cornet, când o să renunț la șotiile și farsele făcute prietenilor, la mestecatul gumei și ascultatul muzicii unei generații căreia nu-i aparțin, la hârjonitul cu Victor prin casă, când o s-o dau pe tricotat șosete de lână, pe mers prin vizite pe la cucoane de seama mea, pe pasiunea pentru plante medicinale și zacusca făcută în casă, fiind sigură că abia atunci voi fi „acceptată” cu adevărat de cele de un leat cu mine, ca purtându-mă, în sfârșit, „în conformitate cu vârsta mea”?… Mă tem că va mai curge destulă apă pe Dâmbovița până să va întâmpla minunea. Și, sincer, nu știu dacă se va întâmpla vreodată. Căci, chiar și așa, cu ochi cârcotași ațintiți asupra mea, mie tot așa mi-e bine, iar ciupiturile legate de vârsta din buletin vin doar dinspre persoane frustrate, născute oricum gata bătrâne și profund invidioase pe cele al căror suflet se încăpățânează să ticăie în pasul ștrengarului…
Zilele trecute, prietena mea actrița Adriana Trandafir mi-a povestit cum , la ultimul ei spectacol, a avut parte de o spectatoare ( pe care a și urcat-o pe scenă,pentru a o aplauda întreaga sală!) care tocmai împlinise 101 ani! Înseamnă că eu mă aflu la jumătatea vârstei, nu??
Așa că, după cum vă spuneam în debutul acestui editorial ușurel, am o mare dilemă: nu știu ce variantă de băbuță să aleg, pentru evoluția mea viitoare. Voi ce ziceți? Uite, bunăoară, din cele două variante de mai jos, care credeți că mi s-ar potrivi cel mai bine??