Zilele trecute mama a avut ceva probleme de sănătate.
S-a pus problema unei ecografii, pentru care trebuia s-o ducem la un spital. Unul usturător ca preț, dar cine se mai uită la bani când e vorba de părinți și, mai mult, dacă doctorul în cauză este unul cu “pedigree”? Însă…ce să vezi? Numai ce am rostit cuvântul “spital” și mama s-a simțit brusc mai bine și , prin urmare, acțiunea a fost amânată. Cu jumătate de inimă, din partea mea, dar când părintele pare atât de îngrozit de ideea de a fi dus la spital, parcă nu-ți vine sa insiști. Dacă vor apărea remușcările, de genul : “Naiba m-a pus să insist cu spitalul ăsta! Uite ce complicații ne-a adus! “ In plus, eu chiar cred în influența psihicului asupra stării de sănătate. Adică mama, de frică, chiar și-a mobilizat, inconstient, resursele interne ale organismului, care au reușit să detroneze problemele de sănătate. Probabil că, în realitate, doar le-au amânat, așa că nici eu n-am abandonat definitiv ideea unor investigații ulterioare, însă pornite din timp, cu o intensă pregatire psihologică prealabilă.
Dar nu despre asta e vorba. Mai vin cu o completare la cele de mai sus. Una…”autorizată”. Un prieten, medic pe salvare, căruia i-am cerut sfatul punctual, mi-a confirmat, din păcate, reținerile : “Numai la spital sa n-ajungi cu ea, Marina!”. Explicațiile sale au urmat șuvoi, însă mă opresc a le transcrie aici : pe de o parte le știți cu toții, pe de alta, e weekend și…haideți să nu vi-l stric chiar de la prima oră…
…Când eram mici și nu prea, țin minte că “salvarea” tuturor, în situații critice de sanătate, era… Salvarea. Și mai apoi Spitalul. A ajunge la Spital era, pe atunci, garanția supremă că vei fi pe cele mai bune mâini, că vei fi foarte bine îngrijit și că acolo nu mai are ce să ți se întâmple, decât dacă o mașină te-a spulberat în mii de particule și nici macar doctorul Lascăr nu te mai poate recompune. În rest, repet, Spitalul era Salvarea. Bine, existau și atunci niște murmure înfundate, apropo de foamea pe care trebuia s-o înduri, internat fiind, despre felia străvezie de parizer și lingura de gem primite la masă, însă astea erau vremurile, foame era si în casele românilor, așa că aceasta nu era nicidecum un argument să refuzi spitalizarea. După 5, 10, 15 zile ieșeai din spital, în majoritatea cazurilor, teafăr sau în orice caz cu problema majoră rezolvată. Da, e drept, lăsai pe-acolo și niscaiva “plicuri”, prin care iți manifestai recunoștința pentru noua șansă la viață. Dar le lași și acum, doar că “oficial”, cu chitanța, la Casierie, și mult mai consistente. În schimbul acestora din urmă ești băgat , e drept ( uneori!) la cele mai sofisticate aparate, aștepți în anticamere moderne care-ți iau ochii, însă intr-un final, pe lânga tratamentul cât de cât adecvat, mai iei la pachet și câte-o “nozocomială” de multe ori fatală.
Mama nu e singura care a refuzat – și nu o dată! – mersul la spital. Generația lor, a celor care au trăit și altfel de vremuri și care, din păcate, colac peste pupăză, nu au de înfruntat numai noile realități , ci și asaltul mediatic privind grozaviile petrecute în spitalele din România, a ajuns sa fie îngrozită de ceea ce, în mod normal, ar trebui să fie soluția salvatoare pentru multe din beteșugurile lor.
Despre medicii foarte buni ai României, pe care, în majoritatea lor, nu-i mai gasim la noi, ci “dincolo”, la “alții”, nu voi mai insista. E deja un loc comun. Cert este că, în stânga și-n dreapta, aud mereu părinți și bunici, implorându-și copiii: “- Numai la spital să nu mă duci, maică!” sau “- Lăsați-mă să mor în patul meu!”
… Se pare ca spitalele noastre au devenit, în gândirea majorității vârstnicilor noștri, nu soluția salvatoare de altădată, ci o haltă chinuitoare către Lumea de Apoi….
RUBRICĂ OFERITĂ DE FARMACIILE CATENA : “Dăm cărucioare!”
Comentează