- Pe umerii tatei. Încă nu merg la școală, dar merg la defilări. Acum, bunăoară, sunt cocoțată pe umerii tatei, acolo unde mă simt și eu mare. Toți oamenii sunt mărunței în jurul meu, doar baloanele colorate pe care aceștia le tin, îmi ajung privirea. În jur e multă lume : toți sunt îmbrăcați frumos și se bucură, fără vreun motiv vizibil; miroase a crenvurști ( mi-a promis tati că-mi ia și mie unul! ) – iar oamenii țin în mână niște pancarte uriașe, pe care nu știu ce scrie, pentru că încă nu știu să citesc cuvinte complicate…
- La școală profesorii ne învață insistent că “meseria e brățară de aur” si că “cine nu muncește, nu mănâncă”. Eu sunt harnică și învăț tot timpul însă mă întreb mereu de ce fiul directoarei trece in fiecare an clasa, fără să învețe deloc. Doar si învățătura e și ea muncă, nu-i așa?…Nimeni nu-mi răspunde la întrebare, ba mai mult, diriginta s-a uitat chiorâș la mine și mi-a spus să-mi văd de treabă.
- M-am întâlnit cu el – elevul de mai sus – după vreo 20 de ani. Emigrase în America, unde păzea intrarea într-un cazino. Câștiga de vreo patru ori mai mult decât mine, fără să facă mare lucru. Mânca însă hamburgeri și bea Cola. Total nesănătos, de altfel.
- Când eram studentă, imi “făceam mâna”, scriind cu patos prin revistele studențești despre destinele unor oameni ai muncii, anonimi. Asta era trendul, pe atunci. Aceste “teme” date de superiorii mei ( care ulterior au ajuns să conducă marile cotidiane ale României post-revoluționare) m-au făcut să colind destule fabrici și uzine, ce râdeau în soare precum macaralele care le construiseră.
- Peste ceva ani, mă preumblam pe lângă ruinele știrbe ale acelorași fabrici și uzine, arătându-i puștiului meu: “Aici era faimoasa uzină “23 August” , “Aici , la Automatica, se fabricau roboți industriali”. “Aici a fost Electroaparatajul. Acum e mall…” “- Mami, intrăm să-mi iei husă pentru iPhone?…..” mă întreba Victoraș, deloc mișcat de nostalgiile mele..
- Pe strada mea a explodat o conductă. Zile în șir, un echipaj de la o cunoscută companie de profil a trudit la remedierea avariei. “A trudi” este un termen politicos prin care am mascat spectacolul ce mi s-a relevat, zi de zi, privind de la balcon: unul mai pirpiriu dădea de zor la lopată, vreo 5 îi urmăreau, cu nesaț, ritmul, chibițând, așezați pe o conductă. Îmi amintesc o glumă pe care o spunea actorul Eugen Cristea, prin spectacole : “Ador munca! Aș sta ore în sir să-i privesc pe alții, cum muncesc!”
- Mă tot întreb cum se face că, Bucurestiul, la orice oră din zi, e sufocat de lume. Traficul bezmetic, aglomerația de pe străzi si din locurile publice sunt inexplicabile la ore la care, în orașele mari ale țărilor civilizate, străzile sunt aproape pustii, oamenii fiind la serviciu. Oare în țara asta chiar nu mai muncește nimeni?!?..
- Meseria e brățară de aur. Eu, personal, am diplomă de “prelucrător prin așchiere”! Nu am folosit-o niciodată, dar știu să deosebesc o pilă cu dantură simplă, de una cu dantură dublă. La atelier, în liceu, ne-au învățat despre pile, însă niciodată n-am bănuit cât de importante vor deveni ele, ulterior, în viața noastră!…
- Am, în echipa mea, tineri care muncesc pe brânci și câștigă jenant de puțin și am în jur colegi care se relaxează la serviciu, dar au salarii duble față de ai mei. Ciudat, dar și unii și alții sunt nemulțumiți..
- Tot vorbim de pensii. Mi se pare ciudat că înțelepții țării nu reușesc odată să pună în armonie munca de-o viață a unui om, cu “mărunțișul” pe care acesta îl va primi, după ce s-a retras la pensie. Oare chiar nu mai există economiști pricepuți în tara asta?!? Uite, eu, economist la origini, decât să mă fac de râs bâjbâind prin cifrele realității, am preferat să mă reorientez către o altă meserie…
- Nu demult, prin pandemie, am filmat în Obor o ediție specială a emisiunii “Femei de 10, Bărbați de 10”. Printre altele, i-am întrebat pe cei ieșiți în cale, dacă mai este valabil astăzi proverbul “Cine nu muncește, nu mănâncă!”. S-au codit. Unul mi-a dat, ca și contraexemplu, “șleahta care ne conduce”. A vorbit atât de colorat, încât a trebuit să-l tai la montaj..
- Cât dramatism ascunde “gluma” care definește starea de lucruri, la români. Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”!…. Eu cred că, de fapt, de aici ni se trag cam toate…
- Românii iubesc Ziua Națională. Însă doar pentru că este liberă și atrage, ca un magnet, în jurul său, și alte zile vecine, creînd mici vacanțe. Denumite “punți”. Pe români îi doare fix în pix de Marea Unire de la 1918. Pentru că românii nu visează decât să se unească odată cu traiul bun, ce li se tor promite, de decenii…
Rubrică oferită de : FARMACIILE CATENA : MAGNEVIE EXPRESS
Comentează