Pe Elena Dumitrescu-Nentwig mi-a recomandat-o călduros E.S. doamna Daniela Gîtman, Ambasadorul nostru la Lisabona, ca român de nota 10, ce merită să fie promovat în viitoarea mea carte. Celebra soprană, care a strălucit pe marile scene ale lumii, a ales Lisabona ca “destinație finală” a Marii Sale Treceri prin Lumea cea Mare. Aici am întâlnit-o și eu, 
admirându-i vitalitatea, eleganța și rafinamentul celor ….84 (!!!) de ani, pe care-i ascunde cu talent și nonșalanță în buletin, stârnind invidii inclusiv la privitorii care nu au decât jumătate din vârsta sa.
Profit de plimbarea prin oraș la care ne învită artista și, în timp ce domnia sa conduce, cu delicatețe dar și nerv, jeep-ul în care ne aflăm, pornesc reportofonul și consemnez un interviu drăgălaș cu una dintre cele mai spectaculoase persoane, întâlnite de mine în mulții ani de televiziune!
Dar mai întâi câteva date despre Elena Dumitrescu-Nentwig :
Născută la Brăila și absolventă a Conservatorului de Muzică„Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, noua noastră prietenă este o soprană lirică a cărei recunoaștere internațională a avut loc în anii `70, după plecarea sa în exil. Doamna de la volan se poate lăuda cu roluri magnifice : Privighetoarea din Păsările de Walter Braunfels şi Regina Nopţii din Flautul fermecat de Wolfgang Amadeus Mozart, precum şi rolul Violetei din opera Traviata a lui Giuseppe Verdi. A avut parteneri celebri și a strălucit pe marile scene din Germania, Austria, Franţa, Spania, Italia, Olanda, Cehia, Polonia, Israel. A predat, pâna de curând, lecţii de canto unor tineri solişti de pe toate meridianele și, în paralel, a publicat cărți, în română şi germană: basme, romane, piese de teatru şi poezii, cu ecouri favorabile în rândul cititorilor şi în presa de specialitate. M-am bucurat să descopăr acest detaliu in biografia doamnei Elena Nentwig si am profitat de ocazie pentru a-i oferi, la rându-mi , câteva din modestele mele cărți, inclusiv pe cea pentru copii – “Cele 7 pățanii ale lui Victoraș”, prima mea încercare scriitoricească.
Marina Almășan: – Ați trăit în atâtea țări, ai cântat în atâtea țări, ce vă simțiți mai mult : româncă, nemțoaică, belgiană, portugheză…?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Fără doar și poate, sunt româncă! O româncă, ce trăiește în străinătate. Și în toate interviurile mele nu uit niciodată să menționez cine mi-au fost profesorii și mai ales faltul că sunt româncă. Și voi rămâne româncă pentru totdeauna! Comuniștii nu au reușit să-mi răpească și patria . Limba română și patria mea sunt cele mai importante valori, în ceea ce mă privește.
Marina Almășan : – S-a întâmplat să strâmbe din nas străinii, aflând că sunteți româncă?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Nu, dimpotrivă! Mi-aduc aminte că atunci cand am ajuns în 
Germania, atât de mult ajutor am primit – și din partea autorităților ( căci erau atâtea formalități de făcut!) , și din partea colegilor din teatru, care mi-au creat o atmosferă atât de minunată și am fost atât de apreciată, și niciodată nu am avut probleme. de genul “să nu am unde să cânt”! Dimpotrivă!
Marina Almășan : – Deși bănuiesc motivele pentru care ați dorit să plecați din România, totuși v-aș întreba…
Elena Dumitrescu-Nentwig : – ..Nuuuu, nu le bănuiești! Pur și simplu, s-a-ntâmplat. La o premieră de “Rigoletto”, un coleg de-al meu mai în vârstă, brăilean ca și mine, mi-a zis că vrea să vorbească cu mine. Ne-am întâlnit la o cafenea și mi-a dat adresele a trei agenții de imoresariat din străinătate, spunându-mi: “- Tu trebuie să pleci de aicea, ești tânără și în câtiva ani vei deveni și tu…la fel ca doamnele astea “în etate”, care-ți fac ție acum atâtea mizerii ! Nu vrei asta!”
Marina Almășan : – Haha, cați ani aveați atunci?
Elena Dumitrescu-Nentwig: – Aveam 30 de ani. Mi-a dat trei adrese, le-am scris cate o scrisoare, interesant este că mai târziu aveam să lucrez cu toate aceste trei agenții, dar numai una singură îmi răspunsese atunci – cea de la Dusseldorf. Și… am avut o audiție, în urma căreia am semnat un contract atât de minunat, la Karlsruhe : primeam pe o seară mai mult decât primea un tată de familie din Romania, într-o lună întreagă.
Marina Almășan : – Dar în Portugalia…cum ați ajuns?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Întâi de toate, mi-am încheiat cariera mea de soprană. Eram încă tânără, dar știam bine că vreau să mă opresc. Odată, din cauza soțului meu, care a cântat până la 67 de ani – și a cântat în toate marile teatre ale lumii : unul dintre noi trebuia să se oprească, în favoarea celuilalt, pentru că nu vroiam să ne despărțim. Și m-am oprit eu, ca să-l pot însoți pe el. Apoi…nici nu vroiam să ajung bătrână pe scenă și să văd cum o tânără îmi ia locul… Din acel moment, am mers cu el peste tot prin lume, pe unde era invitat să cânte.
Marina Almășan : – Trebuie să fi fost iubire mare…
Elena Dumitrescu-Nentwig : – A fost mare iubire, într-adevăr! A fost iubirea vieții mele si eu am avut, la rându-mi, mare noroc : am fost iubită, respectată și răsfățată, da, am avut mare noroc în viața mea..
Marina Almășan : – Soțul dvs a decis să vă stabiliți aici?
Elena Dunitrescu-Nentwig : – Nu, a venit la mine o doamnă din Portugalia – și am invitat-o la 
un spectacol pe care l-am realizat împreună cu tinerii soliști de la Bruxelles, cu care lucram – și a fost atât de impresionată, încât și-a dorit sa vin aici și să fac niște master-clase. Mi-a oferit niște condiții atât de formidabile, încât n-am putut sa spun NU! Am lucrat intr-o atmosferă excepțională, eram pur și simplu îndrăgostită de vocile acestea “mediteraneene” pe care le au portughezii, e-adevarat că tinerii aceia erau foarte talentați, dar erau și puțin cam leneși! Și încă ceva : nu-și doreau să plece din Portugalia! …dar acum îi înțeleg : nu voriau, pentru că Portugalia este țara perfectă! …Așa am ajuns eu aici – ca să dau lecții și așa am cunoscut această țară, de care m-am îndrăgostit! Soțul meu, neamț fiind, a ajuns și el la concluzia că nu mai vrea să stea în Germania, că nu-i mai place clima de acolo și că nu are nici destulă lumină ca să picteze și atunci…am venit în Portugalia! El a și murit, de altfel, aici. Iar eu…am rămas. Și nici nu cred să mai plec vreodată.
Marina Almășan: – Nu luați în calcul o revenire în România?
Elena Dumitrescu-Nentwig – Eu iubesc foarte mult România, când călătoresc acolo mă întâlnesc cu absolut toți cei dragi, după care mă întorc aici, căci România este o țară de criză, iar românii sunt un popor pătimaș : ori te ridică până la cer, ori te doboară la pământ. Iar eu… am fost dată cu capul de pământ, în România, așa că , la vârsta asta, nici c-o să mai plec…
Marina Almășan : – Cumva, înțeleg că o “pedepsiți”…
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Nuuu, nici vorbă, eu nu obișnuiesc să “pedepsesc” pe nimeni! Dar nu…nu mai sunt în stare să trăiesc într-o atmosferă de criză. Aici sunt liniștită, îmi văd de treburile mele, clima e foarte bună, e exact ce am nevoie.
Marina Almășan : – Da, chiar, care sunt “beneficiile” Portugaliei, în opinia dvs?
Elena-Dumitrescu-Nentwig: – În primul rand, cum spuneam, clima, care este foarte…lingușitoare! Pentru mine cel puțin este pur și simplu formidabilă! Lumina de-aicea este…unică! In plus, este o țară care are și munți, are și ocean, are și fluviu! Când am vazut cât de mare este acest Tejo!…eu , care credeam că Dunărea mea, la Braila, este cel mai mare fluviu, am realizat că acest acest Tejo este cât cateva “Dunări” la un loc! …Imi mai plac foarte mult fructele de aici, îmi plac legumele, eu din păcate nu beau, dar se spune că și vinurile lor sunt grozave.
Marina Almășan : – Limba?… Portugheza vă place?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Nu, limba nu-mi place! Ei scurtează toate vocalele și toate “s”-urile le transformă în “ș”. N-au vocale! Dispar, de exemplu, primele silabe. Spre exemplu, ei nu spun “Estoril”, spun “..șturil”. Și din cauza asta mi-e greu să învăț această limbă. De fapt, îmi ajunge câte limbi știu, nu mai trebuie să învăț și portugheza! Iar pt “uzul diurn”, mă descurc foarte bine.
Marina Almășan : – Mai sunt lucruri care vă displac aici? Cum sunt oamenii?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – …Oamenii sunt în regulă, sunt foarte politicoși, sunt plăcuți, sunt în regulă și in trafic…
Marina Almășan :- Se zice că sunt cam înceți..
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Sunt mai “acoperiți”, așa-i, dar în mare sunt ok…Eu mă descurc foarte bine cu Portugalia, pentru că mă lasă să trăiesc după fasonul meu. Pe urmă..magazinele sunt foarte frumoase, au și o mulțime de muzee, pe care nu le-am vazut pe toate…
Marina Almășan : – Aveți vreun loc preferat în Lisabona?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Locul meu preferat de aici banuiesc că va rămâne pentru totdeauna Opera…Și în al doilea rând, Ambasada Română, care are un mare rol în viața mea. Am avut noroc cu toți ambasadorii de până acum și cu care am colaborat atât de bine.
Marina Almășan : – Fado vă place?
Elena Dumitrescu-Nentwig – Nu!
Marina Almașan : – NU?!?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Este o muzică “larmoiantă” ( plângăcioasă- n.a.), cu foarte 
multeinfluențe arabe, soliștii au o tehnică vocală, o “emisie”…care, pentru un cântăreț clasic, e aproape o pedeapsă și, da, îmi iau această libertate să spun că “nu-mi place”. Însă au instrumentiști foarte buni, au chitariști excepționali, este bine, iar ei iubesc acest fado si îl proclamă cu mare entuziasm, dar…pur și simplu, nu este muzica mea!
Marina Almășan : – Cum vă descurcați cu orașul acesta denivelat, cu străduțele astea neliniștite, care urcă, apoi brusc coboară abrupt, cu piatra asta cubică, nu “întotdeauna confortabilă”?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Iubesc Lisabona! Mai ales seara, când se aprind luminile, au o arhitectură!…ce mai, au fost o forță navală, iar casele vechi, după ce sunt restaurate, e o plăcere să le admiri! Sunt construite cu foarte multă piatră. Piatra este materialul cel mai folosit in constructiile portugheze, chiar și la mine în garaj am marmură.
Marina Almășan : – Să nu-mi ziceți că aveți și azulejos în casă!
Elena Dumitrescu-Nentwig: – Am și azulejos, cum nu? Am azulejos pictat de o artistă româncă , tânără, foarte foarte talentată – domnișoara Blegu. Am cunoscut-o aici, in cadrul unei expoziții a ceramiștilor români, inspirată de azulejos, și am reușit să pun mâna pe o lucrare a acestei tinere, care este absolut impozantă.
Marina Almășan : – Cum vă împacați cu mancarea portugheză?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Mmm…mâncarea românească este atât de bună, încât mi se pare absurd ca cineva să concureze cu această mâncare a noastră, atât de gustoasă! Ar fi, oricum, o sarcină grea!
Marina Almășan : – Apropo, aveți o siluetă de invidiat! E …cu suferință?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Nuuu, nicidecum! La vârsta mea nu mai iau atât de mult în greutate si de fapt niciodată n-am fost o lacomă, mi-am păstrat întotdeauna o măsură, chiar dacă gurmandă mărturisesc că am fost. Și mai ales că, pe scenă, trebuia sa am o siluetă frumoasă, așa că a trebuit să fiu atentă la acest detaliu.
Marina Almășan : – Pentru că tot ați pomenit de scenă, o să vă întreb care este elementul de care vă este dor, din cariera dumneavoastră de soprană : un personaj, atmosfera, vreun loc anume, vreo persoană anume?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Dacă m-ați fi intrebat povestea aceea cu ..”dacă pleci pe o 
insulăpustie, ce operă ai vrea să iei cu tine?”, aș spune, fără să clipesc, “Salomeea”de R. Strauss, pe care am avut plăcerea s-o cant la Berlin, la Hanovra, la Bratislava și în alte multe locuri de pe glob, și fost unul din rolurile cele mai complete și cele mai interesante pe care le-am cântat. Și am cântat în distribuții foarte mari și am avut plăcerea să fiu comparată cu una din marile dive române, doamna Maria Cebotari, si asta mă onora foarte mult! …mai ales că nu știam mai nimic despre ea, cum lumea nu stie prea mare lucru nici despre mine.
Marina Almășan : – Ei, nu vă răsfățați! Sunteți “Cetățean de onoare al Brăilei”, bănuiesc!
Elena Dumitrescu-Nentwig: – Deloc! Nu i-a interesat persoana mea. Deloc. Nici măcar nu au luat notă că eu vin la Brăila, în fiecare an, să-mi lansez câte o carte!
Marina Almășan – Offf…. E halucinant ce-mi spuneți…Legat de lansări, da am auzit că v-ați apucat de scris și că sunteți foarte prolifică. Câte titluri aveți deja la activ?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – 13 cărți! …și am o pleiadă mare de cititori, însă oficialitătile de la Brăila nu s-au sinchisit niciodată de prezența mea acolo. Dar…n-am de gând să fac carieră la Brăila, așa că îmi vad de treaba mea și…îi ignor și eu, dacă ei mă ignoră pe mine! Am însă prieteni foarte buni în Brăila, există o pleiadă de intelectuali de mare clasă. Noi ne întâlnim “ca o sectă”, discutăm cu mare placere despre tot ce ne frământă, dar de fapt nimeni nu ne in seamă…În general, eu cred că , în România, oamenii de mare calitate nu se mai implică în problemele țării…
Marina Almășan : – În final, o să vă întreb de ce anume vă este cel mai dor, atunci cand în preajma dumneavoastră se vorbește despre România?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – De folclor mi-e dor. De fapt, de folcorul țigănesc. Muzica 
tigănească din anii ‘80 – Fărămiță Lambru, Budală, Gabi Luncă ; atunci cand mi-e dor de țară, îmi pun muzică țigănească și folclor românesc – cele autentice și aproape de sufletul nostru românesc. De această muzică îmi este dor. Pe timpul lui Ceaușescu, atâta ne înebuneau cu folclorul, că ne saturseram de el, acum însă, trăind departe de țară, fiecare zi în care îmi pun această muzică, reprezintă pentru mine o întoarcere acasă.
Marina Almășan – Care vă este cea mai mare dorință, încă neîmplinită? Poate să vizitați o anume țară? Să mai scrieți o carte?…
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Nu, în altă țară nu mai vreau să plec, iar de o carte dacă mă apuc de ea, cartea se scrie de la sine! Gasesc că cel mai frumos lucru este să scrii o carte din imaginatie. O carte autobiografică e o sarcină foarte grea, mai ales când ai facut carieră intr-un anumit domeniu. Ți-e greu sa scrii despre tine : nu vrei să te lauzi prea mult, nu vrei să jignești pe cineva, nu vrei să scrii lucruri care să fie interpretate greșit, așa că…cel mai bun lucru este să scrii din imaginație. Și de acest lucru mă voi ține în continuare. Iar dacă m-ați întrebat de dorință, va voi spune că cel mai mult îmi doresc să fiu sănătoasă, la vârsta mea – să rămân zdravănă la minte, să pot să merg – pentru că ăsta este cel mai mare secret al supraviețuirii : să fii pe picioare.
Marina Almășan : – Pentru că vă bănuiesc că ați dat de el, vă voi întreba, ca o ultimă curiozitate : care este secretul tinereții fără bătrânețe?
Elena Dumitrescu-Nentwig : – Nu există. Singurul mare adevăr din lume este acela că îmbătrânim cu toții, doar că , să zicem, unii îmbătrânesc mai frumos. Asta e. Și este pentru mine un cadou, să cunosc oameni de vârsta mea, sau chiar mai în vârstă, si să constat, încântată, că unii sunt intr-o stare psihică bună, că sunt plini de energie, ca au chef de viață. E fabulos să cunosc asemenea oameni și eu sper că și cei ce mi se află mie în preajmă, multi dintre ei mult mai tineri decât mine, se bucură că sunt în compania mea!
Marina Almășan: – Eu una m-am bucurat enorm și vă mulțumesc din suflet pentru interviu și pentru infuzia de energie!
Elena Dumitrescu- Nentwig : Plăcerea a fost de partea mea!
Comentează