E marți. La televizor curge semifinala 1 , iar eu…curg și eu prin apartament, ca un fluviu, pendulând între bucătărie, dormitor, baie și alte dependințe. Mi-am fixat, în mod intenționat și absolut rarissim, o mulțime de activități nocturne, pentru a mă ține trează : chiar vreau să fiu un telespectator avizat și să-mi pot spune parerea în cunoștință de cauză, când vom comenta a doua zi, la birou, concursul muzical de la Kiev.
….Baletez, așadar, prin casă, cu urechile ciulite și aruncând , din când în când, câte un ochi către ecran. De auzit, cântecele le aud de prin toate debaralele – toate melodiile sunt clădite pe gălăgie multă, pe țipat intens, de parcă artiștii nu sunt tocmai siguri că tehnica de sonorizare ucrainiană va reuși să le transmită patosul, așa că…mai toți își pun în funcțiune decibelii. Mă mai și uit, in răstimpuri, spre ecran, pentru a vedea și…așa zisele „show”-uri ( ați observat : cam toată lumea susține că, chipurile, nici nu mai contează melodia cu care te prezinți, ci show-ul în care o îmbraci, pe scenă). Mi-a rămas această deformație de când am fost șef de delegație la Oslo, însoțindu-i pe, deocamdată greu de egalat, Paula și Ovi. ( sufletul mi l-am mâncat atunci, țin minte, cu pianul lor dublu, care trebuia să scuipe foc! ) .
Bref! Așadar, mă mișc prin casă, trebăluiesc ca sa nu adorm și…sunt „atentă la fenomenul muzical”. În răstimpuri, mai fac câte o analiză parțială, la telefon, cu Luminița, regizorul artistic, mâna mea dreaptă de la memorabilul Eurovision norvegian…
Și deodată …nu prea mai aud nimic. O voce firavă, ca un ghiocel rătăcit intr-o mare de gălăgie și risipă de lumină și culoare, prinde a cânta o melodie lină, diafană, cu inflexiuni de poveste. O fi schimbat Victor canalul? – mă gândesc, venind într-un suflet în Iiving, pentru a constata că grafica Eurovisionului este la locul ei, dar că pe scena încremenită parcă, după vânzoleala cromatică anterioară, un tânăr modest imbrăcat, însoțit nu de dansatoare șmechere ci de un simplu microfon pe stativ, încearcă să ne transmită cea mai cutremurătoare lecție a acestui Eurovision… Îl ascult, intr-o nemișcare care mă uimește pe mine însămi. Recunosc limba – e portugheză ( am fost în Protugalia și mi-am îmbibat timpanele cu frumosul grai, atât de asemănător cu al nostru) . Deci, trebuie să fie Portugalia, conchid. ( precizarea din colțul stâng al ecranului este nefericit de mică). ….Nu i-am auzit poveștile, spuse de presă și probabil accentuate de comentatorii din studioul TVR – cele despre inima lui șubredă, care stă să-i …stea, despre sora sa, compozitoarea, care – aflu mai apoi – i-a ținut locul la repetiții, pentru a nu-l surmena etc. Deci nu pot fi suspectată că mi-a placut melodia, aflându-mă sub presiunea unor emoții, a unor „șiretlicuri”cu care sunt atât de obișnuită, în meseria mea… Cântecul îmi place, pur și simplu, mă răscolește, mă înfioară și o clipă mi-e ciudă că nu-i pătrund și înțelesul cuvintelor. Primele secunde după stingerea aplauzelor, mă trezesc că-l fredonez… E definiția universală a șlagărului : să ți se lipească de suflet și să simți nevoia să-l fredonezi…..Semifinala continuă, la fel și eu – trebăluitul prin casă, însoțită de gălăgia ce revine pe micul ecran…
…Azi noapte mărturisesc că am urmărit finala de sub plapumă. Cu aceeași Luminiță , periodic, la telefon. Comentăm melodiile, interpretarea, show-ul, costumele, facem pronosticuri. Ne bucurăm pentru prestația aproape perfectă a reprezentanților noștri. Ne amintim de Paula si Ovi…Pe jurizare, adorm ca o bleagă. …Însă, pentru că există un Dumnezeu al Eurovisionului, El mă trezește fix cu 10 minute înainte de deznodământul final. Asist la ultimele note ale publicului, la ultimele rearanjări ale clasamentului. N-o mai sun pe Lumi – dacă a adormit și ea? ( deși nu cred). Mă bucur pentru bulgar, pentru moldoveni, mă bucur că topul primelor 10 ne-a absorbit și pe noi. TVR-ul avea nevoie de acest balon de oxigen. Dar mai mult mă bucur pentru Salvador. Salvador si inima sa în pioneze au reușit să le miște pe cele ale pământenilor din toate colțurile lumii. Cu un cântec simplu, atât de melodios, dezbrăcat de balastul unor efecte speciale deșănțate, a unor jocuri de lumini menite să-ți ia ochii și să-ți mute atenția, de fapt, de la esența cântecului. Cu o prezență atât de modestă pe scenă, însă cu o voce atât de caldă… ( Între timp, apucasem să studiez piesa, pe internet, îi deslușisem mesajul atât de frumos, cu bătaie spre povestea atât de tristă a interpretului său: să iubești cu o inimă care să bată pentru amândoi.)
….Salvador Sobral își îmbrățișează sora și ridică spre cer trofeul câștigat atât de simplu, fără înșelăciuni vizuale. Într-o mare de simpatie sonoră a unui public incandescent, demonstrând că a reușit să se desprindă de „fast-food”-ul muzicii de astăzi, tânărul portughez punctează decisiv : „Muzica nu înseamnă artificii, ci sentimente. Haideți să încercăm să schimbăm asta și să aducem muzica înapoi, asta contează!”.
Este, cred, cel mai mare câștig al acestei ediții Eurovision : îndemnul de a renunța la muștarul de gălăgie al hamburgherilor și de a ne întoarce la muzica adevărată.
Și…mai e ceva : vi s-a părut a fi, oare, atât de desuet să cânți în limba țării tale?…
Haideți să-l mai ascultăm încă o dată pe Salvador:
Sentimental, sensibil si de o rara expresivitate! Ne bucuram sa auzim ceva asa de „a coreson”.
O vioară, un pian, o voce și un mesaj. Cam de atât are nevoie o melodie ca să depasească orice bariera de limbă și să ajungă la țintă. Închizi ochii, deschizi inima, acorzi vocea cu vioara si transmiți un mesaj. O oază de liniște intr-o lume agitată cu melodii al caror ritm iți cresc frecvența cardiacă. În această epocă a vitezei, a multitasking-ului, a dorinței de a face cat mai multe intr-un timp cat mai scurt, avem nevoie de un moment de relaxare.
Muzica nu are nevoie de videoclipuri; nu se vede ci se ascultă. Si nu e suficient doar să sune bine pe timpan. Trebuie sa treacă mai departe, să ne cucerească…Nu este nevoie sa întelegi cuvintele când interpretul a reușit să-ți transmită trăirea. Și nu s-a folosit de decibelii difuzoarelor, nu și-a forțat vocea, a cântat pe un fundal simplu verde- albastru, fară jocuri de lumini. N-a folosit scena mare, reprezentația a fost pe o scena de vreo patru metri diametru, în inima publicului. Un mesaj cu circuit inchis: de acolo a plecat și tot acolo a ajuns.