Să spun sau nu, că sunt din România?…..

Tin minte ca mergeam prin Oslo, cu cameramanul alături și însoțiți de niște drăguți norvegieni, pe care-i cunoscusem în urmă cu ceva ani, când fusesem șeful delegației României la Eurovision. Gazdele mele îmi tot turuiau despre una și alta, răspunzându-mi de fapt la întrebări, când, la un moment dat, ne-am apropiat de un grup statuar de țigani ce scărțâiau, la un colț de stradă, din două viori și un țambal jigărit. Zic gazdele noastre: ” Uite, sărântocii ăștia din Europa de est, ne-au invadat, pur și simplu, în ultima vreme! Și n-ar fi nimic dacă doar ar cânta, dar fură și pungășesc, ba mai și omoară, de multe ori! Sunt pline jurnalele de știri cu reportaje terifiante pe acest subiect!” Am înghițit o porție de noduri… Și deodată, ce credeți? Un tuciuriu își dezgolește fasolea și strigă către mine : ” Sărut mânușițele, doamna Marina, mă mai țineți minte? Am fost la dumneavoastra în emsiune!” Și brusc, cei trei prind a cânta șlagărul „Marina, Marina”. Înțepenesc. Norvegienii, care evident nu știau o boabă românește, m-au privit de parcă-mi răsărise un baobab în cap. Bref, nu are rost să mai continui cu povestea, cert este că nu m-am mai simțit deloc în pielea mea, din acel moment. N-aș spune că mi-a fost rușine că sunt româncă, dar parcă și mândria asta, patriotică, mi se prelinsese undeva, pe caldarâmul impecabil de curat al nordicului oraș…
Anul trecut am călătorit , singură, la Paris. Venisem să-mi vizitez fata, aflată la un master. Din aeroport am luat, evident , un taxi și, cum de ce ți-e frică, nu scapi, am nimerit la un șofer dubios. E drept că „dubioși” îi face nu atât fizicul, cât mai degrabă imaginația mea ( mă și văd sechestrată , jefuită, bla-bla-bla și aruncată într-o pădure, la periferie!). Cert este că, în conversația pe care am legat-o după primele 10 minute ( si în care m-au podidit nădușelile, încercând să resuscitez franceza cuibărită prin amintirile de liceu) omul m-a întrebat, cum e și firesc, de unde sunt. Ei, vreau să vă spun că în mine s-a dat o luptă : îmi veneau mereu în minte spusele unui invitat înțelept de la ” Ne vedem la TVR”, care recomanda cu căldură ca, în unele țări, să evităm să declarăm că venim din România. Nu mai țineam minte nici în ruptul capului dacă Franța se încadra în acele „unele țări”. Până la urmă am mărturisit și, contrar așteptărilor, am ajuns vie și nevătămată la destinație….
Dacă mai este astăzi patriotismul un sentiment „en vogue”, sau îl putem înscrie la categoria ” Desuete” va fi tema noastră de astăzi, de la ” Femei de 10, Bărbați de 10″. Vă mărturisesc că eu, personal, dincolo de cele două mici incidente, nu m-am jenat niciodată de țara mea. Nu sunt întru totul de acord cu sintagma ” mândru că sunt român” – obișnuiesc să mă mândresc cu lucruri în care am o implicare concretă, nu cu faptul că barza m-a parașutat aici pentru că, poate, nu a mai avut suflu să zboare până în Europa de Vest! Cert este însă că încerc ca, pe unde trec , prin lume, să las o urmă frumoasă. Să fiu sigură că în urma mea rămân zâmbete, și nu încruntări. Și să încerc să strecor , subliminal, ideea că românii sunt, în majoritatea lor, niște oameni extrem de educați, foarte serioși , foarte muncitori și cu un caracter de nota 10.
Și cred că, dacă am face cu toții acest lucru, am putea declara că suntem patrioți. Nu bătându-ne cu cărămida în piept pe la talk-show-uri, nu spânzurând steagul tricolor prin balcoane, când de fapt, unii dintre noi am da orice să ne putem continua viața în oricare altă țară de pe pământ.