“-Cum te suporți, stând langă un infractor?” – m-a întrebat mai deunăzi, abrupt, un coleg de breaslă. Deși, de obicei, nu răspund la genul acesta de provocări, am hotărât, totuși, să vorbesc. Nu avea nici carnețel, nici reportofon, deci era pentru sufletul lui. Pentru o clipă, am avut sentimentul că răspund, de fapt, tuturor atacurilor mizerabile de acest gen, care mi-au întunecat ultimii ani.
L-am luat de mână și l-am dus la câțiva din cei peste 4000 de oameni cărora “infractorul” le dăduse, ani buni, o pâine și din care mulți erau acum pe drumuri. Cu familii cu tot. A fost uimit de câte cuvinte frumoase i-a fost dat să audă, la adresa unui om sever, dar drept.
Nu l-am convins, însă. “Îmbogățiții peste noapte mă dezgustă!”- a continuat. L-am dus atunci la fabrica în care “incriminatul” a fost, în tinerețe, pe vremea Împușcatului, mai întâi inginer, apoi șef de serviciu, apoi director comercial. Câțiva angajați de atunci, care mai erau pe poziții , și-au amintit cum l-a regretat lumea, atunci când, după ‘90, a plecat să-și înceapă mica lui afacere. Fusese un șef bun, iubit de colectiv. Extrem de harnic și de capabil. Pe drum, i-am arătat apartamentul de bloc în care a locuit până acum vreo 10 ani. Acum stă într-o vilă, care nu e a lui. E “pe firmă” și, posibil, în curând va fi a băncilor.
Nu l-am impresionat. “ Hoțul tot hoț rămâne! Să furi de la stat e o modă la acești “ticăloși de România!”. Știi matematică? – l-am întrebat. Dar puțină economie? Evident, nu știa decât să dea din gură. I-am povestit atunci așa, simplu, pe înțelesul lui, cum e să faci afaceri cu Statul ( da, o mare greseală, admit, dacă e vorba de statul român!) să-i prestezi acestuia, constructor fiind, o nesfârșire de lucrări, prin toată țara, pentru care să iei, ca prostu’, credite de la bănci, după care Statului să i se schimbe, politic, “stăpânii de la județe” și să refuze să-ți mai plătească lucrările executate. Iar băncile..să te execute pe tine. Creditele să te sufoce, insolvențele să te doboare, procesele să te distrugă…
“Pare simplu și logic…dar cum e cu evaziunea fiscală? Dar cu matrapazlâcurile alea, cu facturi false, poveștile cu rromi și fărădelegi cu iz de mahala?” – a continuat colegul meu. Am încercat să-i răspund, prin cifre. Iată câte impozite la stat a plătit, în toți anii lui de glorie, regulat și conștiincios, omul ăsta. ( cifra l-a dat pe spate, a recunoscut chiar el). Iar cu “fărădelegile”, da…aici merită să plătească, pentru că nu a știut să-și aleagă parteneri de drum ( nici la muncă , și nici în viața de familie), pentru că s-a însoțit de ticăloși, care l-au fraierit ca pe un prost ( așa pățesc oamenii buni și creduli!) și au făcut avere pe spinarea lui! … “Păi da, dar asociatul lui, la care probabil te referi, a făcut pușcărie..”. Nu destulă!- zic eu, pentru cât a pungășit, la umbra unui om cinstit, tot ce se putea pungăși, iar acum își derulează în tihnă afacerile clădite pe furtișaguri, devenind unul din principalii adversari ai omului care i-a dat cândva o șansă și pe care nu s-a sfiit să-l bage în toate belelele posibile…
“ Și totuși nu iese fum fără foc..Procesele există..” – insista colegul meu. Da, există, și dacă justiția va fi oarbă, cei vinovați cu adevărat, vor plăti. Din păcate, omul meu nu a știut să se facă frate cu niciunul din “dracii” care au populat guvernele României, s-a ferit de combinații, nu a făcut sponsorizări decât în direcția oamenilor nevoiași, și asta l-a costat. “Nu ești cu noi, înseamnă că ești împotriva noastră!”- l-au taxat, pe rând, vremelnicii conducători ai acestei țări. Și l-au lovit, cu toate instrumentele pe care le ai la îndemână, atunci când ai puterea…
Colegul meu se înmuiase oleacă, dar tot părea să se îndoiască, deși mă știa bine : eu nu apăr niciodată un ticălos.. Poate asta îl și punea pe gânduri..
Să-i spun, oare, că omul spre care și-a îndreptat țevile de tun, deși are, din tinerețe, un picior amputat, abia cu un an în urmă și-a scos, la insistențele mele, certificat de handicap? Nu cred că are sens să-i mai spun și despre asta, oricum stă prost cu matematica și-i va fi greu să calculeze câți bani ar fi putut să câștige, în vreo 40 de ani, de la stat, doar pentru acest mic detaliu… “ Lasă, n-am nevoie, sunt mulți oameni mult mai amărâți decât mine, care au nevoie de banii ăștia!”- îmi spunea, de fiecare dată când îl îmboldeam să-și ceară drepturile.
Nu sunt plătită să fiu avocatul nimănui. Nici al diavolului, nici al sfințilior rătăciți pe Pământ. Nu am putut însă niciodată sta deoparte, atunci când am văzut lucruri nedrepte. Iar nedrepți ni se întâmplă tuturor să fim, necunoscând lucrurile în amănunt. Eu însămi eram tentată să-l judec, la un moment dat, pe acest om, să mă îndoiesc de el și să-i întorc, poate, chiar spatele. Până i-am cercetat viața. Până i-am cunoscut caracterul. Până l-am văzut iubindu-și mama bătrână, vorbind atât de frumos despre satul lui, crescându-și cu atâta dragoste copii, abandonați în grija lui, ajutând atâția oameni sărmani care au bătut și continuă să bată la ușa lui. Până nu l-am văzut luptând cu atâta forță și tenacitate cu morile de vânt ale acestei societăți.
Da, sunt bani mulți la mijloc, te ia cu amețeală…Noi, ăștia comozii, care preferăm un salariu sigur, deși mizer, la stat, nu-i înțelegem pe cei care au știut să riște. Îi cufundăm pe toți în aceeași oală, a ticăloșilor. Au, – înseamnă că au furat. Oamenii cinstiți trebuie musai să fie săraci! …cam așa gândim cu toții. Și de aceea aplaudăm, când auzim că a mai fost săltat câte-un netrebnic….Sunt destui netrebnici, în jurul nostru, e adevărat. Insă și mai mulți, DEASUPRA noastră. De aceea, în acest “joc al netrebnicilor”, trebuie să fim foarte atenți să nu greșim : putem judeca, pe nedrept, oameni care nu merită. Și care au pățit-o doar pentru că au refuzat să intre în jocul murdar al primilor..
….A venit vehement și a plecat îngândurat, colegul ăsta al meu. Repet, nu avea carnețel, și nici reportofon. Dar mă bucur că, măcar așa, încet, unul câte unul, oamenii vor înțelege că au ridicat degeaba piatra..
Comentează