Aeroportul Henri Coandă e plin ochi, de parcă n-ar începe a doua zi o nouă săptămână de muncă. Sau… poate de ea si fug cele cateva mii de pasageri, care mișună bezmetic în toate direcțiile, cocoșați de rucsacuri burdușite cu temirice sau trăgând după sine trolere lunecătoare.
Mă includ, împreuna cu Ada, în miscarea browniană. Ne așteaptă o incitantă întâlnire cu o țară nu atât exotică, cât plină de mistere. Crunta izolare din perioada comunistă, pe care și ea a cunoscut-o, a făcut ca despre Albania românii să știe cam tot atât cât despre compoziția rocilor de pe Lună. …În drum spre “Gate 7” experimentez o mică bucurie personală : găsesc, în fine , revista “Femeia azi”, pe care o cautasem cu atâta râvnă zilele trecute. Ada nu scapă prilejul de a ma fotografia in compania publicației ce-mi poartă chipul pe copertă ( sper ca aceasta să nu fie un impediment al vanzărilor! 😁😁).
…Cursa WizzAir 43205 nu are, culmea, decat câteva minute de întârziere. Iar drumul – veste bună pentru cei grăbiți, nerabdători sau care au fobia zborului cu avionul – nu durează decât o oră. Da, ați auzit bine : zborul Bucuresti-Tirana nu dureaza decât o oră, la fel precum cele spre Cluj, Timișoara, Iași! Cu diferența că, la capătul său, te asteaptă o țară micuță și cochetă, ce combină în chip miraculos muntele cu marea, presarând deasupra lor condimentul prețios al unei ospitalități reale. Albanezii – o amestecătură între musulmani, creștini și catolici, cu o istorie întortocheată, aflată la rascrucea dintre națiuni diferite și sufocată de anii – mult mai grei decât la noi – ai dictaturii crunte a lui Enver Hoxha, cel din cauza căruia adevărata viață în libertate a izolatei țărișoare a început, ca si la noi, foarte târziu și, în mod firesc, foarte împiedicat.
…Nici n-am apucat bine să ne legăm centurile, că deja vocea suavă a stewardesei WizzAir ne roagă să ne îndreptăm spătarele scaunelor și să ridicăm parasolarele. “Parasolare”…vorba vine, caci în acest caz denumirea nu are nicio noimă, căci dedesubtul nostu se întinde o pătură groasă de nori care ține departe soarele de avion.
…Se întrezărește deja Albania…și probabil și ceva din vecinătățile sale. Pentru că Albania nu-i deloc o țară mare, însă una înconjurată de splendoarea Mării Adriatice și de peisaje muntoase spectaculoase, un colț pitoresc al Europei, care a reușit să-și păstreze farmecul unic și autenticitatea culturală. Nici trei milioane de locuitori nu numără Albania. Unul dintre ei, ne așteaptă, iată, la aeroport : consulul onorific al României în Albania, domnul Elvis Toci, cel pe care avusesem onoarea să-l cunosc la București cu ceva timp în urmă.
Aromân la origini, noul nostru prieten albanez este o încântare de om : unul din acei albanezi moderni, care rămân însă profund atașați de valorile tradiționale ale țării sale, îndrăgostit până peste urechi deopotrivă și de țara sa, și de România, țări pe care ține morțiș să le apropie și să le împrieteneasca.
Suntem așadar pe Aeroportul Maria Tereza ( NB: Celebra măicuță care a copleșit omenirea cu bunătatea sa, are origine albaneză) – cea mai mare poartă aeriană din acest colțișor al Terrei. Spațioasă, aerisită, elegantă. Nu avem bagaj mare, căci călătorim așa, mai “studențește”, așa că suntem sprintene și, în plus, avem un ghid bun. Schimbam primii leka – moneda națională, egală cu o sutime dintr-un Euro. După care…ne dizolvăm în Albania!
… Rulăm pe autostradă și în nici jumătate se oră, valurile Adriaticii ne mângâiau deja privirea. Coafate însă cu valuri înspumate, răzvrătite de vântul năpraznic care a pus stăpânire pe Albania. Suntem la Durres, orașul-port care în 5 ani ar urma să fie, potrivit planurilor urbanistice, un al doilea Dubai al lumii. Îl colindăm cu pasul, fotografiind în neștire malul înfrigurat de mare, restaurantele deodată pustii din jur, rămășițele amfiteatrului roman , pregătite și ele pentru restaurare, centrul elegant al orașului, cu clădiri surprinzător de frumoase. Din păcate, vântul rece de afară a gonit populația care până mai ieri, amestecând localnicii cu deja destuii turiști veniți din toată lumea, umplea fiecare colțișor din orașul aflat pe buza Adriaticii. Un prânz copios a adunat în farfuriile noastre o seamă “chef d’oeuvre” pe bază de fructe de mare, combinate perfect cu un vin albanez. Sec. Pline de savoare au fost și poveștile ghidului nostru, fiecare din ele convingadu-mă odată în plus, ca Albania merită o carte!😉
…După trei ore de Durres, aceeași autostradă grabită de duce în direcție opusă. In nici o oră ajungem la Tirana, capitala Albaniei. E deja seară și, după ce ne lăsăm bagajele în cocheta cameră din hotelul aflat în buricul târgului, ne luăm ramas bun de la domnul Consul și ieșim pe strazi, la o salată și un pahar de bere. În totala contradicție cu străzile pustiite de ploaie, localurile sunt animate și agitate. E duminică seara și mâine începe o nouă săptămână : pentru unii – de muncă, pentru alții – de vacanță!
…Postez pe Fb cele câteva fotografii facute prin Durres și mă las pradă unui somn sacâitor, care mi-a cam dat tarcoale toată ziua : e oboseala acumulată într-o săptămână doldora de filmări. Dar a meritat : premiul este, iată, unul fabulos!
( va urma)
Comentează