Treceri. Pierderi lipsite de noimă și un întreg geamantan de necunoscute rămase, fără să ceară ceva, în urma amintirilor. Datoria față de plecare e sigură și orice troc e un fel de împrumut neechitabil, din care tu cu siguranță n-ai de câștigat. Știm că murim. La povestea cu trăitul ne dă cele mai multe ori cu virgulă. Dar e greu de acceptat și cu atât mai dificil atunci când drumul e abia la jumătate.
Nu știu cum se face și se desface, dar din ce în ce mai multe situații lipsite de rațiune și sens ne înconjoară. Oamenii se duc. Și nu-și cer voie să facă asta, cum nici să trăiască nu au cerut. În fond, tot cercul acesta nu e de ieri de azi în forma pe care o știm. Apărem pe lume, cu sau fără barză, din pasiune sau beție, doriți sau nedoriți și știm din start, semnăm contractul, că mai devreme sau mai târziu toată șarada asta se va opri într-un loc în care nu mai e suficientă putere pentru a ajunge lumina și pentru a dărui din tot ce construim.
Poate și din acest motiv fiecare zi ar trebui să fie ca ultima, dar fără să te gândești la asta. Să-ți iei demn rămas bun de la tine și să nu amâni prostește tot ce știi că ai putea să nu mai reușești mâine. Spune acum, iartă acum, ascultă și iubește acum, dă-i șansa vieții să îți arate ea că are atâtea curbe încât nu-ți va fi deloc rău dacă vei străbate cât mai multe și mai abrupte, și te vei lovi de o mulțime de bolovani care stau să cadă.
Nu e simplu să-ți iei bun rămas de la o lume care te-ar mai vrea și te-ar mai ține dacă inevitabilul nu e atât de aproape, ca o piatră mare, albă și vetustă. Balanța zice oarecum timorată, că e a naibii de dureros să-ți iei rămas bun cât tu ești în viață și l-ai pierdut pe cel drag. Dar filosofia e un soi de încăpere obscură în care eu unul n-am chef să intru dacă nu-s echipat cum trebuie. Nici nu mă interesează asta.
Lucrul meu de căpătâi e lipsa așteptării. Ne așteptăm moartea și ne uităm înspăimântați la cei ce au pierdut lupta. Și nu luăm notițe, și nu învățăm nici o lecție. Și plângem, dar nu ne ducem la doctor, conducem tot cu 200 de km la oră, uitând să trăim simplitatea ca pe-o frumusețe a felului în care-am apărut și noi pe lume. Te costă mult să zâmbești azi cuiva? Mâine poți să-ți iei, rece și vânăt, un banal adio de la acel chip!
Nu știu cât de tare ne legăm de noi atunci ne punem întrebări fără noimă, ori ne uităm la cer nu pentru a admira, din păcate, imensitatea lui prozaică, dar cred că primul pas ar fi acela de a vedea că nu facem nimic ca să putem trece mai departe, ca să putem privi plecările nu ca nedreptăți, ci ca un firesc al unui ciclu care are început și un sigur sfârșit. E greu să accepți, te dai cu capul de pereți, faci melodrame, dar uiți de fapt că omul de pe laiță a trăit, mult sau puțin, dar suficient încât să-ți ofere tie un motiv în plus pentru a face ceva pozitiv cu viața ta.
Și toată tevatura asta e simplă, nu e nebunia unor lunatici, hipsteri ori vamaioți! Viața înseamnă să fii fericit, cum și cu ce îți place, să lași grijile și să-ți porți demnitatea, chiar și dacă n-ai după ce bea apă! Așa că relax, încearcă să-ți iei rămas bun și să vezi cum trăiești, pentru că așa-i, siguranță n-avem, iar cu o moarte toți suntem datori!
Foto: Ana Maria Halalai
Comentează