Ea și El Ultimul romantic

Teatru…

Cu sau fără măști, oamenii sunt teatru. Fără prea mulți eroi colectivi, toată piesa aceasta tragi-comică se desfășoară într-o viață paralelă nouă. Teatrul ieftin la care asităm zi de zi, chiar și propria noastră existență, nu face altceva decât să ne ducă într-un derizoriu decadent, în morală ambiguă, din care nu ies la final nici străluciri, nici aplauze, nici măști care râd ori plâng, nici măcar concluzii sau cronici de vreun fel anume. E doar teatru, fără noimă și sens, într-un amalgan de dramaturgi, care de care mai avizat, care de care mai dornic să spună și facă și să iasă inutil în evidență!

Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Firește că a celui adevărat, care dă foc la propriu minților cu idei, care de mii de ani, din Grecia Antică, a putut spune și schimba, modelând viața. În prezent, teatrul nu mai e pe scenă, e în afara ei. Poate că de multe ori vezi mai mult teatru prin sală decât vezi în fața ta. Partiturile sunt multe și complexe și nu sunt eu criticul cel mai în măsură de a da verdicte, dar actele nu mai au pauze, nu mai au noimă, replicile sunt fără sens și oamenii ajung să fie mânuiți de regizori care n-au habar de ce înseamnă această fabuloasă artă.

Teatrul zilnic la care asistăm neputincioși este cel al falsității, al pervertirii, al minciunilor și golăniilor, al lipsei de cultură, al toleranței, al mojicilor care nu fac altceva decât să infecteze lumea cu lipsa lor de talent uman. Și nu-l regăsesc prin scene politice sau publice, ci mai degrabă aici, lângă mine, pe telefon, în biserici, pe Facebook sau în ziare, la televiziune, atât în fața, cât și în spatele camerelor. Oamenii se cred actori ai prezentului și vor să aibă propriul one-man show. Nu toți suntem făcuți pentru asta și ce să vezi, de multe ori, viața nu e teatru. E viață! Așa cum în sine teatrul nu vorbește întotdeauna despre realitățile dure ale unor vieți trăite din întâmplare.

Într-o lume tot mai dezgolită de rațiune, în care idioțenia naște măreți monștri, în care răutatea, trădarea și lipsa de empatie cu cei care muncesc, trudesc, nasc lumină într-un întuneric, sunt la ordinea zilei, te miri cum rezistă unii să nu devină „artiști” pe scena „teatrului”. Eventual la cel mut, pentru că acolo măcar nu ai puterea cuvântului. Dezavuez lipsa de interes a tuturor pentru frumos. Îi condamn pe snobi și-i urăsc pe cei care se cred liber-schimbiști, dar nu au simț estetic, nu au cultură, educație, nu au nici un pic de noimă cu privire la ce este bun și demn.

Lăsând în plan secund deșănțarea actorilor zilnici de printre noi, de ziua teatrului real, una dintre marile arte ale omenirii, mi-aș permite să vă trimit la teatru, să consumați acest act cultural de mare putere emoțională. Nu ca pe-o Cola la fast-food, ci efectiv ca pe-un act de curaj, ca pe un soi de frumusețe ce te devorează pe dinăuntru. Și slavă cui vreți voi, sunt destule piese bune pe piață. Sunt nenumărați actori spectaculoși care joacă, unii dintre ei cu minunate cariere în spate, de peste 40-50 de ani. Dar azi mă opresc, în două fraze, ca recomandări, la două producții emblemă, care te vor năuci.

Prima este la Odeon, o revelație din toate punctele de vedere, cu o Rodica Mandache care realizează rolul carierei ei, pe un text colorat, dar plin de naturalețe, de simplitate și genialitate. Piesa one-woman show REPUBLICA MELANIA”, în regia lui Gelu Colceag, este doldora de emoții, este ca o palmă pe care-o iei și nu apuci bine să te dezmeticești, este un duș rece despre istorie și viață, despre realitate și dramatism, cu nuanțe de comic, în frunte cu o actriță colosală. Trist că Senatul Uniter a omis o nominalizare pentru acest rol spectaculos, la premiile din acest an, ce se vor decerna în mai, la Cluj!

A doua este, fără doar și poate, cea mai bună și mai cotropitoare producție realizată în ultimii cinci ani – Teatrul Național din București și celebra deja punere în scenă a „PĂDURII SPÂNZURAȚILOR” de Liviu Rebreanu, care se joacă de cinci luni sold-out permanent, la Sala Mare! Adaptarea, scenariul și regia sunt semnate de marele Radu Afrim, unul dintre acei magnifici păpușari de minți. Ar fi nedrept și imoral din partea mea să încadrez această capodoperă în câteva vorbe. Timp de trei ore și jumătate ești transpus în altă emisferă, plină de simboluri, despre românii care nu-și merită România, despre trădări și despre ce înseamnă cu adevărat teatrul ca forță, ca artă. Dincolo de text, de mesaj, de Marius Manole fenomenal în rol de CONȘTIINȚĂ, rămâi frapat, la propriu, de concepția lui Radu Afrim – un război total al tăcerilor, ce te intrigă, un amalgam de uimire și sensibilitate, de emoții autentice și ură pentru tot ce-i nedrept. Mă-nclin, Radu Afrim!

De către neprofesioniști, teatrul se privește, nu se joacă! Mergeți la teatru!

Foto – Ana Maria Halalai

Femei de 10 pe Facebook