Fuseseră vecinii mei multă vreme. De fapt, cred că ii moștenisem odată cu blocul în care mă mutasem și în care credeam că mi se va derula toată existența. Eram în perioada în care, iubind, îmi părea că viața e frumoasă și că așa va fi tot timpul.
Erau un cuplu frumos. Și nu numai pentru că erau tineri, și nu numai pentru că fuseseră înzestrați cu o frumusețe fizică dintr-acelea, care te fac să întorci capul pe stradă după cineva, ci mai ales pentru că aveau o relație frumoasă rău. O iubire ca-n filme îi infășurase în mrejele sale și-i ținea bine-bine legați unul de altul, de dimineata până seara, de luni până duminică, din ianuarie până-n final de decembrie, când cercul se-nchidea și o luau de la început. Iar noi, vecinii, cei vreo 300 la număr ( căci locuiam într- un bloc cu mai multe scări) nu ne săturam, privindu-i. Ieșeau impreună, îmbrățișați, în fiecare dimineață când mergeau la serviciu, se întorceau tot împreună și la fel de lipiți unul de celălalt, de parcă cele 8 ore de muncă nu făcuseră decat să le întărească adezivul. Ieșeau la jogging împreună, pedalau împreună , pe două biciclete-gemene, mergeau împreună la cumpărături, totul se întâmpla în jurul și la umbra acestui “împreună”, care, în cazul lor, arăta atat de frumos, atât de ireal, atât de definitiv. Păreau a avea mereu ce să-și spună unul altuia, se ascultau cu atenție și râdeau împreună de lucruri numai de ei știute, făcându-ne invidioși, pe noi, toți ceilalți, care , fericiți sau nu, ne derulam viețile intr-o inerție ce puțin mai lăsa loc pentru fluturi și iubiri adolescentine.
După vreo trei ani, în care nu m-am săturat nicio clipă să-i privesc, am văzut-o pentru prima oară ieșind singură din bloc. E-adevărat, la câteva minute a iesit și el, iar ea l-a așteptat cuminte, lângă mașină. Țin minte că atunci parcă mi s-a împiedicat privirea de o tristețe pe care n-o mai întâlnisem niciodată în ochii ei. Păruse insă a fi fost un accident, pentru că apoi lucrurile au reintrat în normal. În normalul lor frumos și sufocat de iubire. După care s-a repetat. I-am văzut apoi din ce în ce mai des singuri. Când erau împreună, păreau a fi la fel de îndrăgostiți, dar…de ce, brusc, apăreau deseori și singuri?…Ceva se fracturase în acel modus vivendi, din care ne hrăneam cu toții, noi, cei de la mantinelă…
La un moment dat, în timp ce ieșisem , cu căruciorul, în fața blocului, am surprins-o lăcrimând. Nu mai era nimeni prin preajmă, femeia ieșise din bloc si se îndrepta…nu știu de ce am avut senzația că nici ea nu știa încotro. Am urmărit-o cu privirea și m-a observat. Nu prea aveam obiceiul să vorbim, dar ne salutam și făceam schimb de zâmbete și amabilități, atunci când ne intersectam în holul blocului sau urcam cu același lift…Și-a călcat pe suflet și în câteva minute stia, totul despre “balaurul” care le confiscase fericirea : se căzneau, de ani buni, să facă un copil și nu reușeau, deși toți medicii îi găsiseră perfect sănătoși. Asta le era taina. Iar disperarea infiltrată în soatele ușii cu numărul 26, mușca, precum o rugină, din liniștea și poezia vieții lor de familie. Într-o anume zi, in fiecare lună, universul lor se prăbușea…Apoi, luna următoare, o luau de la capăt, cu speranțe noi, sugrumate de noi dezamăgiri…
“Doamne, cum să lăsați să moară, cu bună știință, o iubire atât de rară, precum a voastră? Copii poate să facă orice cuplu, dar o asemenea dragoste nu le este hărăzită decât unor foarte puțini oameni! Sunteți binecuvântați de Dumnezeu!” – a fost singurul lucru pe care am putut să i-l spun. Și țin minte că chiar crezusem în acele cuvinte, cu rol de bandaj improvizat pentru o rană sângerândă.
….Peste câteva luni l-am zărit pe el, cărând niște valize. A încărcat un portbagaj întreg, s-a suit în mașină și..de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Probabil că și ea făcuse la fel, alegând însă un alt moment, în care să n-o vadă nimeni, pentru că nici pe ea nu am mai vazut-o niciodată, de atunci.
O vecină care le știa pe toate ( în fiecare bloc există așa ceva) mi-a spus, mult mai târziu, că motivul dezastrului fusese profesorul de sport de la parter, vecinul nostru. Am rămas perplexă. Era lucrul pe care l-aș fi bănuit cel mai puțin și ca atare, cel mai greu de acceptat. “Nu e ceea ce vă imaginați – a continuat vecina “știe-tot”…. În disperarea ei de a face copii, femeia ascultase un sfat neghiob și încercase și această variantă bezmetică: de a găsi un alt tată natural pentru multvisatul lor copil. Și, deși în dialogurile lor nesfârșite din ultima vreme, soții atinseseră și acest subiect, ca pe o ultimă și disperată variantă, odată întâmplat faptul, bărbatul n-a putut să suporte ideea și…totul s-a dus de râpă..
…La scurt timp, îmi îngrămădeam eu însămi valizele in portbagajul mașinii. Motivul era, firește, cu totul altul : mă mutam, cu familia , într-o casă mai mare. Dar de atunci, ori de câte ori drumurile mă duc prin fața fostului meu bloc, nu pot să nu-mi amintesc de acea iubire ireală, a cărei martoră am fost și care a rămas, pentru mine, etalonul dragostei adevărate, atât de greu de atins și, iată, atât de ușor de risipit….
Rubrică oferită de
Comentează