Există un proverb, pe care toți îl știu, mulți îl ignoră : “Nu riști, nu câștigi!”. Cu sau fără el în minte, toți oamenii de succes ai planetei i-au urmat, în subconștient, îndemnul, clădindu-și victoriile pe risc. Da, știu, nu e deloc confortabil să trăiești cu sabia riscului deasupra capului, să-ți împodobesti nopțile cu nesomnul iscat de mult prea îndrăznețele tale acțiuni, poziționate de multe ori la buza prăpastiei. Dar zona de confort nu a generat niciodată izbânzi. Decât întâmplătoare și efemere. Așa că…nu riști, nu câstigi.
Desigur, în viață trebuie să fii și rațional. Să știi care e miza riscului tău și nu să riști, de dragul de a risca. Deși chiar și pentru această din urmă categorie s-a inventat ceva : sporturile extreme. Aici, majoritatea riscă …nici eu nu știu de ce. Probabil pentru că fac casă bună cu adrenalina, pentru că vor să-si impresioneze iubitele sau, să apară la televizor sau, pur și simplu, vor să-si demonstreze lor însiși că pot. Dar nu despre sporturile extreme voi “bombăni” astăzi. Pe mine personal, n-o să mă vedeți niciodata sărind cu parapanta sau făcând scufundări la mari adâncimi, prin mările limpezi ale lumii. Astăzi voi vorbi despre riscul nostru, cel de toate zilele, despre cel pe care-l fac cei mai curajoși dintre noi, alegând din mai multe variante, posibil pe cea mai complicata dar care sigur duce către vârf.
În general, cam toți învingătorii din jurul nostru și-au asumat, la un moment dat, cate un anume risc. Au renunțat la bula de confort în care trăiau, au estimat ( sau poate nu) pericolele, au calculat pierderile în caz de eșec și…au riscat.
Noi, ceilalți, deși ni-i luăm ca modele, deși îi pizmuim cumplit sau ne declarăm sus și tare admirația față de ceea ce au reușit , nu ne prea înghesuim să le urmăm exemplul. Pentru că este mult mai confortabil să privești de pe margine. Să nu-ți asumi nimic, să nu treci niciodată granița traiului tău liniștit, definit printr-o banalitate feroce, în care sărăcia și mediocritatea fac casă bună cu nopțile dormite adânc, în jurul unor vise frumoase.
Lumea însă ar fi plată și anostă, dacă n-ar exista oamenii care să riște. Ei sunt petele noastre de culoare, modelele inspiraționale și motoarele pentru “mai bine”- le tuturor. Da, de acord, acesta din urmă incepe cu “mai bine”-le lor, dar oare nu e firesc să fie așa?
Prin urmare, nu-i mai invidiați pe cei care au riscat. Luați-le exemplul și, cu prețul unor emoții suplimentare și poate ale unor nesfârșite insomnii, luați și voi taurul riscului de coarne!
….In final, vreau să vă transmit o pildă, întâlnită de mine într-o carte a copilăriei mele:
Două semințe stateau la soare, pe un câmp roditor. Afară era o frumoasă primăvară, iar natura se trezea la viață.
Prima sămânță îi spune vecinei sale : “Vreau să cresc mare! Vreau să-mi întind rădăcinile cât mai adânc în țărână și să încolțesc frumos deasupra pământului! Vreau să înmuguresc si să vestesc Universului de venirea primăverii! Vreau să simt mângâierea soarelui și boabele de rouă pe petalele mele catifelate!” …Și sămânța a crescut și s-a transformat într-o superbă floare.
A doua sămânță i-a răspuns : “Mie mi-e teamă. Dacă-mi întind rădăcinile în țărână, cine știe peste ce voi da acolo, în întuneric. Dacă o să-mi crească o tuplină înaltă, sigur vânturile puternice o vor frânge. Dacă voi înmuguri, vor apărea cine știe ce vietăți, care să-mi atace mugurii. Iar dacă voi apuca să înfloresc, cineva sigur va rupe florile mele sau le va călca în picioare. Nu, mai bine mai stau cuminte aici, la soare, în așteptarea unor vremuri mai liniștite”. Si cea de-a doua sămânță s-a pus pe așteptat…
O găină ce rătăcea pe câmp în căutarea hranei, a văzut sămânța culcată în țărână și a înghițit-o pe dată.
Morala acestei povești? Pe cei care se tem să riște și să meargă înainte, sigur îi va “hali” cineva, la un moment dat.
Rubrică oferită de :
Comentează