Drumul pe jos spre ai mei are două posibile rute : pe Calea Dorobanți , traversând zona Beller și o a doua, prin Floreasca. Ambele converg spre Parcul copilăriei mele , Floreasca și el, pe buza căruia mai străjuiesc încă acei 6 soldăței din beton, construiți pe vremea lui Ceaușescu și tencuiți periodic de atunci, ca să pară noi. Au câte 12 etaje și o vreme au fost, laolaltă cu Televiziunea Română, cele mai înalte construcții din zonă. În ultimii ani însă au început să răsară precum ciupercile după ploaie, blocurile Prezentului. Oțelul și sticla, plus banii investitorilor, s-au împletit atât de bine, încât în scurt timp haosul arhitectonic ce a înghițit de o vreme Bucureștiul, s-a instalat comod și în liniștita zonă a copilăriei mele. Blocurile noi le-au “detronat”, ca altitudine, pe cele 6 de odinioară, care au început să se simtă precum o “rudă săracă” pe lângă zgârie-norii din complexul “One”, cei care au mai apropiat cartierul cu un pas de capitalele lumii civilizate…
Și chiar dacă Floreasca e mult mai liniștită și calmă, când merg spre ai mei, aleg să tropăi pe Dorobanți. Din simplul motiv că… mă protejez emoțional. Drumul prin Floreasca trece pe lângă paragina care cândva se numea “Automatica” și era una din “perlele” industriei românești. Aici, la un moment dat, ființa prima Secție de roboți industriali din România , despre care am scris și eu cândva, studentă fiind, în “Scânteia tineretului”. De altfel, la “Automatica” am făcut și ceva practică în producție – unul din “trendurile” vieții de liceean de atunci. Prin urmare, cunoșteam întreprinderea și “din interior”, nu numai dinspre strada care ducea la casa părintească. Astăzi Intreprinderea e o ruină; pereții încă mai stau, agățați de cer, însă ferestrele lipsesc sau tremură, sparte, la fiecare adiere de vânt. Interiorul nu se zărește – dacă o mai fi rămas ceva din el, în schimb împrejururile sunt sufocate de bălării, iar vecinătatea cu noul și țanțoșul Complex “One” decare tocmai v-am vorbit, subliniază și mai dramatic contrastul. O lume a murit ( voit, din păcate, conform unui plan, zic unii, bine pus la punct), o alta se naște… Cărei lumi aparțin eu? – mă mai întreb uneori, lăcrimând în colțul sufletului la fiecare trecere prin preajma defunctei întreprinderi…
…Zilele trecute am degustat o scurtă vacanță la Sinaia. Atât de scurtă, încât abia dacă i-am simțit gustul, mai ales că am și așezat-o oarecum sub semnul muncii. Care este legătura cu rândurile de mai sus? Una tristă, din păcate. Căci senzația aceasta de “pendulare între două Lumi” am resimțit-o și zilele trecute, la Sinaia… În disperarea de a nu mi se anula tichetele de vacanță adunate timp de doi ani, le-am investit, în ultimul moment, într-o locație pentru care salariul meu de bugetar nu mi-ar fi permis niciodată să fiu turist…
Cei ce cunosc Sinaia, cunosc nu numai Castelul Peleș – reședința Regelui României ci și Complexul Economat – cel ce adună locuințele de altădată ale unor slujitori ai Curții Regale. După ce Regele României a devenit istorie, Gospodăria de Partid ( și știm cu toții la ce Partid mă refer) a preluat frumoasele vile ale Complexului, cele ce aduc , prin arhitectură, cu un Peleș în miniatură, și le-a pus la dispoziția osteniților activiști de partid și a familiilor lor. Vacanțelor acestora. Apoi a venit Revoluția, Partidul unic s-a spulberat, activiștii s-au metamorfozat în politicienii de azi, iar vilele Complexului Economat au avut traiectorii necunoscute de mine, dar cu siguranță foarte încâlcite. Principala clădire – cea centrală, lângă care mi-am făcut candva, într-o vacanță “sinaiană” , o fotografie – a ajuns, din păcate, o paragină. Zilele trecute, Lacătul gros, pus pe poarta principală de acces, a fost fentat cu grație și am reușit să-mi fac o fotografie, în fața clădirii devenită “castel al fantomelor…Celelalte clădiri de odinioară, după ce au fost făcute, probabil,”poștă”, trecând de la un proprietar la altul, au avut, iată, un final fericit : au ajuns unde trebuie, adică pe mâna unui gospodar de nota 10 ( omul de afaceri Virgil Harabagiu), cel care a reușit să le redea strălucirea de odinioară, aliniindu-le la nivelul de calitate ( dar și de preț 😩😩) al stațiunilor cu ștaif din Europa. Ieșind din cocheta mea vilă și trecând zilnic pe aleea din fața “vechiului” Economat, actualmente ruină, mi-am simțit de fiecare dată inima strânsă într-o menghină, pe al cărei braț apăsa dureros trecerea nemiloasă a timpului…
Și, în fine, tot zilele trecute, un alt sentiment de disperare mi-a cuprins ființa, în ziua în care tovarășii mei de vacanță mi-au propus să urcăm pâna la Cota 1400. Pe drumul șerpuitor prin pădure, mintea a anticipat “revederea” cu un loc altădată îndrăgit, aducându-mi în fața ochilor minții acea vară de la finele anilor ‘90, când echipa “Ceaiului de la ora 5”, venită să filmeze, în natură, un videoclip al lui Victor Socaciu, a fost cazată “in corpore” la Hotelul “Cota 1400”, în niște condiții “wow!” de care multă vreme ne-am amintit cu nostalgie. Am răscolit arhiva foto a acelor vremi și am găsit chiar câteva instantanee din acea “deplasare de serviciu” în care toți colegii mei venisera “cu cățel și cu purcel” – pentru noi doi ( pentru mine și Victor) această expresie desemnându-l pe micuțul nostru fiu, Victoraș, precum și bona, adusă “la pachet”. Din păcate, amintirile frumoase n-au durat mai mult decât drumul până la Cotă . Odată parcată mașina în fața unei bariere care desemna “trecerea oprită”, fostul hotel mi s-a dezvăluit în chip de paragină deplină, cu toate împrejurimile împărtășind aceeași soartă… Un teritoriu pustiu, ca într-un film de acțiune, în care te aștepți ca în orice moment să oprească brusc, în trombă, mașinile unor gangsteri și să înceapă un schimb de focuri de armă sau măcar o periculoasă tranzacție cu droguri…Am închis ochii…Am revăzut forfota turiștilor de altădată, parcarea plină de mașini, glasurile cristaline ale copiilor hârjonindu-se în fața hotelului, zăngănitul veselei în restaurant și zecile de turiști cățărați “pe metereze” admirând natura mirifică și făcandu-și fotografii de genul celei din arhiva mea…Din toate acestea numai natura a rămas aceeași, mirifică în continuare – martor tăcut al degradării teritoriului “administrat de om”.
…Nu știu dacă nostalgiile și disperările mele au neapărat legătură cu vârsta, cu sensibilități excesive, pe care mi le recunosc, sau poate că sunt dictate de o revoltă interioară a unui om obișnuit mereu să clădească, niciodată să dărâme. Îmi tot spun unii și alții că “totul e programat” și că “cineva dorește ca aceste lucruri să se întâmple”. Privesc tâmp peste urmele părăginite ale Trecutului, ce-mi apar în jur cam peste tot pe unde mă aflu, și încerc să găsesc o noimă în toate acestea… Insă creierul meu refuză să înțeleagă DE CE?… Apoi merg către o oglindă, privesc chipul pe care aceasta mi-l arată, mereu altul de fiecare dată, oleacă mai trist parcă, de la o zi la alta ; oftez adânc și conchid : “Probabil că asta ne paște pe toți!…”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : NATURALIS – CARDIOVITA
Comentează