banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Dragă Costin!…

 

Cred că au trecut vreo 10 ani, de când te-am luat sub aripa mea! Mă suspectez că, la început,  a fost un sentiment oarecum matern – erai prin preajma vârstei fiicei mele – și am simțit nevoia, la fel cum am făcut-o și cu alți colegi de-ai tăi, să-ți întind o mână de ajutor. Erai talentat și isteț, fără indoială ( am alergie la proști!), trăiai cu voluptate fiecare secundă petrecută în fața “beculețului roșu” și mi-a mai plăcut că îmbibai în tine, precum un burete, tot ceea ce te învățam eu, sau mai pricepuții mei colegi din TVR. Cu timpul, aplecarea maternă către tine s-a transformat în bucuria de a fi câștigat un soldat destoinic în micuța mea armată. Mi-am exersat asupra ta oarecarile veleități pedagogice, încercând, cred, în subconștient, să-l copiez pe mentorul meu de altădată, pe genialul Mihai Tatulici, care scotea untul din noi, pentru a face din noi oameni de televiziune. Nu cred că am atins ( sper!)  “afurisenia” lui ( te rog să extragi doar conotațiile pozitive ale substantivului!)  , dar am încercat să-ți transmit cam tot ceea ce știam și eu. Fără egoismul care îmi bânuie , de regulă, breasla. Și am deschis câte o șampanie imaginară, ori de câte ori am văzut că lucrurile învățate,  s-au lipit de tine! Nici nu știi ce victorii interioare resimt, atunci când învățăceii mei fac lucruri deosebite, ba chiar și atunci când mă depășesc! Poate nu mă exteriorizez eu foarte tare, căci am un tată care toată viața mi-a inoculat ideea că “pruncii nu trebuie sărutați decât în somn”!.. Probabil ca să nu li se urce la cap. Îmi place să cred însă că,  pe furiș, i-am mângâiat pe creștet pe toți “copiii” mei din echipă, cand au meritat. Căci tare dragi îmi sunteți toți!

Dar să revenim la tine.. Cu timpul – și, repet, au trecut 10 ani! Nu două veri, nu un Revelion, nu trei sezoane. Ci 10 ani bătuți pe muchie! – cu timpul deci, ai devenit unul din oamenii mei de nădejde. Care face lucrurile cu poftă și talent, dar nu în ultimul rând, cu profesionalism. Îmi crește inima, ori de câte ori mă pui în fața unui lucru bine făcut de tine și privesc apoi, peste umăr, către alte fețe tinere de pe micul ecran, care mă îngrozesc. Prea largi s-au deschis porțile presei, în România  de azi… 

Și iată că apare și în viața ta, paradoxul, dragă Costin. Constați , pe propria piele , cum este să fii bun, să fii talentat, să știi, să vrei și să poți, să ai, în buzunar, atâtea dovezi ale valorii tale  și..să nu-ți poti ocupa locul pe care-l meriți! …Și să tot astepți, cu răbdare, să vină soarele și pe ulița ta, intre timp să devii din ce în ce mai bun, dovedind, în plus, loialitate față de mine, față de echipă și, în primul rând, față de instituția in care trudești, de pe o umilă poziție de outsider, de 10 ani.. Ce să-ți fac, Costin, dacă ești un biet muritor care se bazează exclusiv pe forțele sale? Ce să-ți fac, dacă ești un biet provincial,  fără rude “la Capitală”, fără pile pe nicăieri? Dacă nimeni nu poate pune o vorbă bună pentru tine și dacă nimănui, în țara asta, nu-i pasă că ești atât de bun, atât de valoros și că, la urma urmei, orice șef inspirat ar putea scoate bani frumoși  și rating consistent de pe urma ta?

… Lumea va spune : “Păi nu ești tu, Marina, pila lui cea mai puternică?!?” Reguli, regulamente și legi mă opresc să “dau din casă”…Dar va veni și rândul tău, Costin! Își va da jos Planeta ochelarii de cal și va dori , în sfârsit , să privească și către tine. Și către atâția alți tineri din țara asta, care mor cu talentul în brațe cu toate hărnicia, tenacitatea și devotamentul lor. Tineri care nu reușesc să ocupe locul pe care-l merită , din simplul motiv că locul cu pricina se ocupă mereu de către alții, pe nedrept cățărați pe el, impinși prin uși dosnice, deschise lor de nemuritoarele, se pare, pile și relații mioritice…

    Privindu-te, involuntar mă gândesc la copiii mei, pe care i-am adus în această Lume, crezând-o mult mai bună și mai dreaptă și, îți mărturisesc că, la fiecare început de sezon, am inima cât un purice : oare Costin mai vine?… Iar tu vii  de fiecare dată , înaripat de aceeași poftă de muncă, gata să răstorni munții și sperând că, poate, poate, ne vei deveni și tu, odată, coleg cu acte în regulă…

Iartă-mi neputința, Magicianule Teo! Mie vrăjile nu prea mi-au reușit niciodată…

Rubrică oferită de

 

 

 

Femei de 10 pe Facebook