Ieri am avut o experienţă care m-a pus pe gânduri şi mi-a inspirat editorialul de astăzi. Era ora 9:33 şi mă urcam într-un taxi, cu speranţa că la ora 10 fix voi ajunge la sediul SNSPA din Bulevardul Expoziţiei, unde urma să aibă loc o şedinţă a Consiliului facultăţii.
În condiţii normale, fac drumul ăsta în 30 de minute, dar dacă am norocul să prind un taximetrist tânăr şi obraznic, care conduce agresiv, pot să ajung şi în 20-25 de minute. În schimb, dacă nu am mână bună şi nimeresc un senior sau o femeie, sunt toate şansele să nu ajng în 30 de minute. De ce? Seniorii şi, mai ales, femeile conduc mai preventiv, au reacţii lente, fac gesturi de politeţe faţă de ceilalţi participanţi la trafic – într-un cuvânt, sunt demni de admirat, dar sunt de evitat! Cu atât mai mult atunci când te grăbeşti. Odată mă grăbeam spre Gara de Nord, şoferiţa a încurcat stânga cu dreapta şi a luat-o pe un traseu ocolitor, mie îmi tremurau genunchii de emoţie, iar ea mă încuraja spunându-mi: „Nu vă panicaţi, că eu port noroc clienţilor mei!”. Am prins trenul din mers, cu ajutorul unui călător aflat pe scară.
Ei, bne, ieri, după ce am urcat în taxi, am constatat că la volan se afla o femeie! O femeia cu părul alb! Se întruneau ambele condiţii dintr-o dată: şi senior, şi femeie. Mi-am reproşat că nu m-am uitat mai atent înainte de a deschide portiera şi am început să-mi imaginez cele mai negre scenarii: o va lua pe traseul cel mai puţin indicat; vom prinde toate semafoarele pe roşu; vom sta pe loc, bară la bară, în vreun ambuteiaj; o vom lua pe străduţele colaterale şi ne vom bloca în spatele unei gunoiere; vom înainta ca melcul pe urmele unui tramvai… În sfârşit, voi întârzia la şedinţă 10 sau 15 minute; ba nu, ca să fiu mai realist, cel puţin 15 minute.
Mare mi-a fost mirarea când am văzut că taximetrista mea alege traseele cele mai bune, pe care credeam că numai eu le ştiam, ca om care face aproape zilnic acelaşi drum, de-acasă la facultate. Începusem să am încredere. Ba, la un moment dat, a intrat pe nişte străzi pe care nu le ştiam, dar care ne-au scos unde vroiam, fără să stăm la semafoare sau în ambuteiaje. În sfârşit, mi-a venit inima la loc. Şi ca să anticipez: am ajuns la 9:55.
La un momend dat, îi spun:
– Da’ cunoaşteţi oraşul, nu glumă!
– Păi dacă fac meseria asta de 40 de ani…
– Adică din ce an?
– Din 1974. (Calculez repede: aproape 42 de ani, exact vechimea mea în învăţământ). Când am început să lucrez m-au repartizat pe o Pobedă.
– De-aia neagră…
– Da. Şi înaltă.
– Şi cu volanul mare.
– Exact. Cum eram mică, abia ajungeam la pedale, trebuia să pun o pernă sub mine.
– Frumoşi anii ăia!
– Cei mai frumoşi ani.
Bineînţeles că i-au rămas în memorie ca fiind cei mai frumoşi ani. Erau anii tinereţii ei. Am realizat că suntem colegi de generaţie, dar nu de promoţie, era cu câţiva ani mai tânără: în anul în care ea termina şcoala de şoferi, eu terminam facultatea. Constat că este sunată de colegi mai tineri, care îi cer ajutorul să găsească o anumită adresă. Le răspunde cu calm şi îi îndrumă cu multe amănunte. Deduc că-i face plăcere să-i înveţe pe cei mai tineri şi mai neştiutori decât ea. Alt punct comun între noi!
Îi apreciez competenţa şi generozitatea de a-i ajuta pe alţii. Îi spun că este un adevărat profesionist. Îmi răspunde cu un fel de orgoliu profesional: „Păi, da! Astăzi sunt mulţi şoferi de taxi, dar puţini taximetrişti!”. Realizez că a existat, cândva, în România, o conştiinţă de corp profesional a taximetriştilor. Ştiam asta despre militari, despre feroviari, dar nu şi despre taximetrişti. Nu ştiu dacă funcţionarii publici au avut vreodată o astfel de conştiinţă, dacă au fost vreodată mândri că servesc interesul public, dar taximetriştii, da! Îi spun ce gândesc şi îmi răspunde: „Au existat în ţara asta taximetrişti care au fost mândri că prestează servicii către populaţie, şi-au respectat meseria care şi s-au respectat
Mi-am dat seama că am avut plăcuta ocazie de a întâlni o profesionistă din alte timpuri. Totodată, am avut ocazia să-mi ajustez unul dintre „stereotipurile de gen”, cum se numesc prejudecăţile cu privire la femei în literatura de specialitate. Prejudecăţile astea nu le au doar bărbaţii, ci şi multe femei. Mi-a fost dat să aud de nenumărate ori replici de genul ăsta: „Am făcut un accident de maşină. Desigur, din vina mea. Doar sunt femeie!”. Nu, stimate doamne! Nu toate accidentele din viaţa noastră se explică prin faptul că sunteţi femei. Multe dintre ele se explică prin lipsa noastră de vigilenţă, de măsură şi de curtoazie. A noastră, adică a bărbaţilor!
Comentează