Celebritatea e o chestiune complicată și bizară.
Când ești sus, ai succes și oamenii toți fac frumos pe lângă tine aproape n-o simți. Adică nu-ți spui zilnic ”da, sunt celebru!” și dai să te pupi în oglindă, e ceva ce ți se-ntâmplă pur și simplu, ceva ce ești dar (atenție aici!) nu în primul rând pentru că ai talent sau ești harnic și creativ ci pentru că ai întâlnit când a trebuit pe cine a trebuit – adică ai avut noroc cu carul. Dacă nu te prinzi repede de chestiunea asta intri într-o zonă în care cad mulți – sunt cei care citesc în ziare știri despre persoana lor (de cele mai multe ori chiar ei au fabricat și dat la gazetă știrile – curată demență) apoi își spun “Nimeni nu e ca mine; Ni-meni!” Sunt cei care se culcă singuri și se trezesc cu gândul “azi cine o să mai fiu? pe care din cei mulți euîl scot azi în lume?” pentru că faima, în stadiul ăsta, vine cu măștile la pachet.
Ciudat e că celebritatea se simte cel mai acut atunci când ești căzut, când belelele vin una după alta și aproape nu mai ai loc în care să nu fi fost lovit. În momentele alea simți notorietatea ca pe o durere surdă în capul pieptului de care nu poți scăpa, pe care o iei cu tine oriunde ai merge. Niciodată faima nu cântărește mai mult ca atunci când nu mai ai unde sa te duci la sfârșitul zilei decât și mai jos.
Celebritatea e o perversiune. Citește mai departe…
Comentează