Ce-ar fi să trăieşti puţin?

Despre ce e viața noastră? E ambalată fain, colorat, cu staniol ieftin și dată cu sclipici pentru a străluci în fața minciunilor? E romantică? E realistă? După mine, e fără reguli. Dar v-am obosit cu asta deja. Eu nu mă refer la anumite standarde, ci la preconcepțiile care nu te lasă, ca un bocanc ros care-ți dă numai șuturi, să mergi înainte. Vedeți voi, viața e cutră! Ba chiar ușoară. Nu e cu inimioare și păsărele. Dar e destul de bine poziționată în funcție de puterile și așteptările fiecăruia. Așa că n-are rost să analizăm cu de-amănuntul fiecare tresărire. Iubirea e un capitol, sexul la fel, durerea, deznădăjduirile, toate fac prea plinul acesta să dea în clocot. Se zice că e cu noroc!

Am avut întotdeauna o problemă cu victimele, victimizații – toate lichelele care se uită la vecin și care nu-și văd firul uscat din propria grădină a neputinței și incompetenței. Poleiți cu modestie, specimenele-s în fază de înmulțire. Plâng și se dau de toți pereții, aleg cele mai simple variante de culpabilitate și mereu explicațiile lor se bazează pe vorbe știute și fumate deja de noi, ceilalți, cumva primate mai evoluate. Victimele caută victime la rândul lor!

Caută să-și găsească prada și s-o adulmece cu farmecele lor, poate într-un final, mila va scoate la iveală anumite părți pozitive din ei și astfel vor avea câștig de cauză în anumite privințe.Trăim într-o lume întreagă de victime. Demnitatea și fruntea ridicată au căzut în dizgrație. Hai că putem admite adulterul vis-a-vis de principii. Chiar și trădarea poate fi acceptată. N-am fi primii, de la Brutus până la conu Fănică, toți au trecut prin faza asta. Dar înjosirea și folosirea unor arme sentimentale e peste puterea mea de înțelegere!

Oricum ar fi, toți ne rănim unii pe alții. Mai devreme sau mai târziu, prin cuvinte sau fapte ajungem să suferim. Doar că suferința nu e niciodată o redută. Ea nu se câștigă și nici nu se oferă, la schimb, sub formă de răzbunare. Suferința e un semn al maturitații, este o necesitate, un bine pe care-i ideal să-l avem și să-l trăim pentru a ne creiona mai intens și mai desăvârșit profilul.

Prea multe principii. Prea multă analiza în trăirea unei vieți și prea multe opinii cu pretenții pertinente venite din partea unor indivizi a căror ratare e camuflată sub aureola unei inteligențe artificiale, dezvoltată doar din artificii. Așadar, ce-ar fi să trăiești puțin? Încrâncenarea nu e benefică, dragii mei. Individualismul face bine și nimeni vreodată, nu va putea spune ce trăiri, ce mirabile fapte, ce fictive episoade ascunde sub masca unei inocențe. Și e mai grav când inocența depășește artificiile.

Ne răvășim mult prea rapid emoțiile, fără a le rearanja cum trebuie la loc! Ne luăm de ele, le renegăm, am fi în stare chiar să strivim simțirile, doar pentru a face loc orgoliului! Eu știu că durerile, că suferințele pot fi puternice, dar mi-s masochist și e plăcut, pe cuvânt vă spun că e, să suferi și apoi să te ridici!

Povestea cu regenerarea, cu lecția învățată o știe toată lumea. Am parcurs-o și eu! Teoretic, variantele au aer boem, ba chiar unele din ele sunt seducător de convingătoare. Doar că practica inversează regulile acestea de care toată lumea se agață!
Simt că trebuie să fac mai mult decât propria-mi forță acceptă! Asta o spunem în permanență. Ne vrem autodepășiți. Parcurgem autostrăzi imaginare, ba chiar construim noi forme de circulație pe care am participa cu viteza luminii, indiferent dacă traficul este sau nu este benefic!

Asta-i lumea! Imperfectă și perfect de viciată încât să ne facem noi de cap prin ea. Moral ar fi să spunem că luptăm pentru ideal. Nu, cu bun simț, cerem o cumpătare de la toate. Nu vrem nici spiritualitate, nici desfrâu, nici o extremă haotică nu poate face bine, în schimb nu mai vrem statui de ceară printre noi, gata să ne-atace, să ne lovească și să ne cucerească dramul de bunătate! Restul capitolelor le vom scrie noi. Cu punct și literă mare, de la capăt. Măcar atât știm, unii dintre noi, să scriem corect!