Viața e frumoasă? N-aș putea să contrazic pe nimeni când îmi spune asta! Asta-i și deviza mea, chiar dacă pentru gusturile simandicoase a devenit mult prea infantilă și uzitată aceasta sintagmă. Asta pentru că da, viața lor nu-i deloc prea sclipitoare. Uneori lucrurile în jurul nostru înnebunesc. Am vrea să le prindem, să le tăiem picioarele, să le masacrăm avânturile, dar nu reușim să apucăm niciodată linia de final. Oamenii o iau razna.
Dau bir cu fugiții și se ascund, la capătul răbdării, pentru a nu fi prinși. Le e teamă de confruntări și mai abitir, n-au suficientă putere să strige răspicat, din toți rărunchii, că nimic nu-i ce trebuie să fie, dacă nu-i bine ticluit, aranjat așa cum trebuie. În viață se dă din coate puternic, se centrează, se iau cartonașe roșii, se dă și gol, faulturi și o mulțime de pase, mai simple sau mai complexe!
Se intră prin spate și tot pe-acolo se și iese. Nu din teamă sau din vreo indolență nebănuită, ci pur și simplu scurtătura ajută mereu învingătorii. Nu-i paradox și nici lipsă de bun simț. E doar cea mai corectă variantă în cazurile de extremă urgență în care nici o resuscitare nu-și mai spune cuvântul. Și nu vrem s-auzim pudibonzii, moralii și corecții! Tot ce-i corect pe lumea asta ține de tine, de integritate, de bun simț și educație. Restul e un deja-vu, o povestea născută special să subjuge!
Invidia e mai mult decât egoismul, e mai mult decât prinderea cuiva în lanțurile propriei percepții. Invidia roade și scoate la iveală micimea celui care o simte. Nu știu cum, dar invidioșii sunt de cele mai multe ori trecuții, uitații, sau cei care-și doresc cu toată suflarea să reușească în viață și n-au cum. Vinovații? Se caută, fără drept de apel, împrejur. Niciodată în colțul tău. Oameni-s mulți și fiecare luptă, cu dinții, la propriu, să muște dintr-o bucată a plăcerii, a reușitei, dar nu toți apucă să se sature.
Invidioșii stau la pândă, gata să atace în orice moment. Îți zâmbesc languros în față, sărutându-te, spunând că-ți sunt cele mai fidele exponate pe care le-ai văzut, când de fapt, împăiați cu multă dizgrație, ei ți-ar suci gâtul cu prima ocazie. E mai greu de intuit motivul. Fiecare, cu două mâini și două picioare, cu un cap pe umeri și ceva, un minim de inteligență nativă, poate realiza ceva în viață. Dacă mai ai și-un dram de talent, atunci pachetul e complet și se oferă pe tavă altor invidioși.
Am detestat întotdeauna victimele, victimizații – toate lichelele care se uită la vecin și care nu-și văd firul uscat din propria grădină a neputinței și incompetenței. Poleiți cu modestie, specimenele-s în faza de înmulțire. Plâng și se dau de toți pereții, aleg cele mai simple variante de culpabilitate și mereu explicațiile lor se bazează pe vorbe știute și fumate deja de noi, ceilalți, cumva primate mai evoluate. Victimele caută victime la rândul lor. Caută să-și găsească prada și s-o adulmece cu farmecele lor, poate într-un final, mila va scoate la iveală anumite părți pozitive din ei și astfel vor avea câștig de cauză în anumite privințe.
N-ai să găsești niciodată, asta e sigur, o reteță a fericirii, a unei lumi ideali. Știm deja varianta cu utopia și mai știm că lumea fără proști, invidioși, probleme și suferințe n-ar fi la fel de colarată, de fenomenală și a naibii de liberă, dacă știi cum să-i trăiești limitele. Singura certitudine pe care o am, asta după ce-am dat și cu fundul de gheață, am ramas și sărac, am fost și bogat, am deschis uși, am adulmecat bucurii și-am trăit tristețile unor cinci vieți la un loc, cuprinzând treceri, evoluții, școli, lecții, redute și multe înfrângeri, este că, într-un final, viața este frumoasă!
Foto: Ana Maria Halalai
O viață împlinită înseamnă să nu trăiești egoist, să poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuți și să-ți poți face datoria. Nimeni nu apare fără un scop anume și nimeni nu dispare fără a-și împlini menirea.
Din această cauză nu s-a scris încă o istorie a umanității, ci doar, cu frică, s-a inventat filozofia!
Nu există jumătatea plină a paharului, ci doar un pahar care trebuie umplut…
Părerea mea!