Legată de mine, nu am folosit niciodată fraza în care să-mi arăt mândria că sunt româncă. Nu mi se pare destul de încăpătoare pentru a defini ceea ce ești cu adevărat, ca om, drept cetățean respectabil și ce obligații, în fond, ai față de pământul pe care te-ai născut. Dar, de curând, am revelația faptului că oricâte vorbe se rostogolesc, bătute de vânturi din toate direcțiile, niciuna nu mă mai convinge că acestea, cele legate de mândrie, mai înseamnă ceva. Absolut nimic! Nu mai aflu mândrie în niciun loc.
Pentru moment vă voi reaminti câteva dintre sensurile notate în Dicționarul universal despre acest termen: ,,Începutul mândriei este făcut de ÎNȚELEPCIUNE, adică frica de Dumnezeu, apoi se mai găsesc următoarele: bunăvoință, omenie, mulțumire, satisfacție, bucurie, sentiment de demnitate provenit dintr-o încredere legitimă în propriile posibilități care stimulează marile înfăptuiri; dar sentimentul de încredere exagerată în calitățile proprii – iluzia unei superiorități –duce la orgoliu, îngâmfare, trufie. Și totuși ,,mândria este singurul lux al oamenilor săraci,,, după cum spunea Petre Ispirescu.
Încheind lecția de filologie, mă întorc la ale noastre și mă întreb: Mândria sau lipsa ei ne-au adus în starea de prăbușire spirituală la care am ajuns? Cine sau ce a contribuit la dezmembrarea spirituală a acestui neam, cândva mândru? Care parte din sentimentele conținute în definiția de mai sus a atacat ca o molimă sufletele românești? Amândouă! De-a lungul secolelor am avut parte numai de cotropiri, de stăpâniri, de jafuri, și am reușit să supraviețuim. Acum… Știți ceva? Eu cred că într-o clipă nefastă am căzut iar pradă multor aspecte aparent fericite –să zicem – și de atunci am crezut, unii, că tot ce zboară se mănâncă. Am fost înveliți, decorați din cap până în picioare cu un strat de poleială, aș zice ca aceea cu care îi învelești pe cei care au fost arși într-o vâlvătaie. Să fim chiar atât de ușor de păcălit? Văd că da. Noi între noi, și alții pe noi toți. Unde îți mai are loc înțelepciunea, adică judecata minții? Unde faptele bune, dacă păcăleala ne zâmbește șăgalnic pe la colțuri și ne învață furia, furtul, nesimțirea, vinovăția? Nu plesnește inima nimănui în piept când, după ce un oarecare a făcut ceva oribil, mai vrea să fie tratat ca o ființă normală, cu drepturi egale sau chiar mai mari decât le au alții? Ce se întâmplă cu oamenii ăștia, merg doar cu capul în jos și cu bietele picioare nesigure, în sus? Și totuși exiztă multe glasuri cinstite, oneste, care au curajul și dreptul să spună tot ce văd, tot ce e bine și ce e rău. Glasuri neascultate, ba chiar condamnate. Ce orgolii idioate dirijează comportamentul celor ce se cred altfel și, cocoțați pe niște trepte iluzorii ale puterii, dau ordine și verdicte? Cum își permit să dispună de viață și de moartea a ceea ce este viu? De data asta am cel mai dureros exemplu produs în București, când uciderea copacilor și a aerului curat care ne mai țin în viață este mai mult decât o simplă greșeală. Este genocid. Ce minte țunțurlie poate naște atâta răutate? Să otrăvești copaci, viață sfântă și necesară, ca să moară lent. Probabil hienele care au aplicat această metodă nu știu – nefericiții – că natura se va răzbuna. Pe ei, firește.
Cu alte cuvinte, dacă ești tare și poți – distrugi. Dacă nu poți – rabzi. Pe de altă parte, grija față de Capitală, un oraș cu pretenții, dar care arată mai rău ca niciodată, grija va fi dată la o parte, pentru că edilii fără ideologii au un singur scop: să-și pună pe sfoară câteva fraze necesare binelui țării, se hotărăsc brusc chiar să conducă țara! Vai de capul meu!
Și pentru că mândria, mândria seacă (cred) de a face vreo ispravă, orgoliul cultului personal, iată-ne ajunși și în mijlocul celei mai mari rușini în care suntem atrași: furtul neprețuitelor obiecte, vechi precum istoria neamului, dintr-o nesemnificativă expoziție într-o țară UE, furt pe care eu îl cataloghez ca unul previzibil, dacă mă gândesc la neglijența (încă neverificabilă) cu care s-au petrecut lucrurile. O ,,putere culturală,, a decis să se mândrească (iar mândria!), printre puținele, foarte puținele, fapte culturale răvășite în mandat, să dea lovitura secolului prin trimiterea peste hotare a aurului brodat în piesele unice ale culturii dacice. Și a dat lovitura! Dacă furtul din tezaurul dacic din Olanda se poate dovedi a fi pus la cale, atunci nici nodul în gât, nici lacrimile care mi-au împăienjenit ochii la auzul veștii nu vor mai fi, ci se vor transforma în ură și blestem pentru toți (mândri, de altfel) cei vinovați de isprava lor.
Văd că dăm cu oiștea-n gard din ce în ce mai des. Ce mândrie! Ce prostie!
Mi-e silă. Cum de ne mai rabdă pământul?
CRISTINA DELEANU
Comentează