Părerea mea!

Lecția de istorie

În zilele noastre, de fapt de foarte mulți ani, am neglijat, am uitat, am conspirat să îndepărtăm din viața noastră mulți termeni care ne definesc starea socială și morală. Printre acești termeni – UNIREA! Uniunea în comportament, plecând – în fond – de la o uniune-înțelegere în gândire. Într-o gândire care ne definește țelul. Dar țel comun avem, oare? Nu. Cel puțin eu, acum, nu-l întrevăd. Acest fapt ne determină astăzi nu numai în a recinsti mințile și sufletele acelor români care au luptat prin toate căile să răzbească într-o înfăptuire unică – Unirea din 1859 – ci, doar-doar vom putea impulsiona revenirea în mintea noastră a nevoii stringente de a fi trup și suflet pentru existența noastră actuală. Nu putem să ne desprindem, astăzi, de acele fapte, de acele strădanii care – cu greu – pe acest pământ străvechi au reușit să nască o Nație. Ciudat, dar cei din tânăra generație, de altfel în mare parte lipsită de entuziasm, totuși ar trebui să priceapă că nu înseamnă că ești român simplul fapt că s-au născut aici și că de la ei începe lumea. Nu! S-au născut și sunt români, pentru că aceia care au gândit într-un anume fel, patriotic, cu sufletul deschis, cu înțelepciune, au reușit să unească românii.

Întrucât sunt sigură că în ziua de azi niciun tânăr și chiar, poate, și dintre cei mai vechi, ( cu excepția celor cu preocupări istorice și culturale, care au obiceiul să mai răsfoiască o carte, două) – nu vor deschide prea curând o carte de literatură sau istorie veche a neamului românesc, mă simt obligată, așa ca om, să vă reamintesc câteva dintre scrierile care ilustrează patosul și motivațiile intelectualilor, revoluționari în fond, care au inițiat și sprijinit Unirea din 1859, alături de un guvern care, într-o clipă de izbândă a politicii sale, a unit provinciile române. Iată, de pildă, forma poetică prin care Iosif Vulcan, în revista ,,Familia,,, însuflețește ideea Unirii în realizarea ei naturală:

,,UN RÂU CE SE PORNEȘTE,,

Un râu ce se pornește/ Dintr-un măreț izvor/ Nu piere mișelește/ La poala stâncilor,/ Și-n mersul țintei sale/ El sfarmă furios/ Chiar stânca ce-i stă-n cale,/ Și merge-n vale jos;/ Popor de viță-naltă,/ Române, cântă, saltă,/ Că ești nemuritor:/ Nu piere mișelește/ Un râu ce se pornește? Dintr-un măreț izvor!,,

Un important om de cultură al epocii, Mihail Kogălniceanu – iertați-mă, dar sunt sigură că mulți au auzit de el doar pentru că trec cu autobuzul 336 pe bulevardul cu același nume – a fost un alt ideolog de bază al Unirii și spune într-un articol program al ziarului ,,Steaua Dunării,, , la 1 octombrie 1855:

,,Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naționalitatea românilor, de a le da demnitate, putere și mijloace pentru a împlini misia lor pe pământul ce de către cel de sus li s-a dat spre moștenire.,,

Pentru a-mi apropia de final ,,lecția de istorie,, de azi, iată și sublimul jurământ al lui A. I. Cuza: ,,Jur, în numele preasfintei treimi și în fața țărei mele, că voiu păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voiu fi credincios Constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia mea, voiu priveghia la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cei ce m-au iubit și pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române. Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie întru ajutor.,,

Și s-a ținut de cuvânt…

Deși, la momentul respectiv, era doar un îndemn, cred că nu ne strică deloc să mai ascultăm și ce spun vorbele Bardului de la Mircești, Vasile Alecsandri, în ,,Deșteptarea României,, la 1848:

,,Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,/N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător,/ Ce se nalță pânla ceruri din a lumei deșteptare/ Ca o lungă salutare/Cătr-un falnic viitor?

Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?/Nu simțiți în peptul vostru un dor sfânt și românesc/ La cel glas de înviere, la cel glas de libertate/Ce pătrunde și răzbate/Orice suflet omenesc?

Sunt multe file de istorie care ne ilustrează trecutul chinuit, dar, să tragem aer în piept – astăzi – să facem o cruce mare și să nu uităm niciodată cine suntem.

Cu toate astea, mă tem că și 24 Ianuarie va fi tot la fel de formal și rece, petrecut ca și 1 Decembrie – ca multe alte date istorice care și-au pierdut în timp semnificația umană. Și vom trece și peste 24 Ianuarie la fel ca de 1 Decembrie, când exact atât cât durează foșnetul ruperii filei din calendar, vom marca, desigur digital, sărbătoarea sufletului pe lângă stâlpi reci de beton, de care proptim coroane de flori nesfințite…

Unirea, azi? Vraiște…

Etichete