Tu nu eşti de vânzare!

La începutul anilor 2000 ţineam cursuri la Universitatea de Stat din Chişinău, care organizase un masterat de Comunicare şi Relaţii Publice împreună cu Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative de la Bucureşti, unde eram angajat. Erau frumoşii ani ai „podurilor de flori”, ani în care românii de pe ambele maluri ale Prutului îşi făceau iluzii despre ei şi despre lumea în care vor trăi, ani în care cei mai mulţi dintre noi ne închipuiam că putem face lucruri pe care nu le puteam face. Erau anii în care noi, românii din România, ajutam noul stat independent, Republica Moldova, cu educaţie, cu ştiinţă şi cultură, mai ales cu artă – multă muzică şi poezie. În acest timp, ruşii intrau în noul stat independent cu investiţii directe, generând o clasă de antreprenori rusofonă şi rusofilă.

Noi, profesorii de la SNSPA, stăteam la Chişinău două-trei săptămâni, ne predam cursul şi ne ţineam seminariile, iar după o pauză de trei zile masteranzii dădeau examen la disciplina respectivă. După alte trei zile, alţi profesori veneau de la Bucureşti, ca să predea alte materii… ş.a.m.d. S-a tot întâmplat aşa până în 2005, o dată cu realegerea în fruntea statului a lui Vladimir Voronin, care a considerat că ceea ce făceam noi era „imperialism culural”. Dar lucrul cel mai important este faptul că în patru-cinci ani am reuşit să formăm un corp de comunicatori profesionişti, care au avut o contribuţie importantă la dezvoltarea statalităţii din Republica Moldova. Cei care nu au plecat în străinătate şi care nu s-au dus în domeniul privat lucrează şi acum în structurile de guvernanţă de la Chişinău.

Cursurile fiind programate numai după ora 16, aveam dimineţile libere, lucru de care profitam ca să cunosc oraşul – un oraş de o frumuseţe aparte, cu multe spaţii verzi, cu o arhitectură de inspiraţie central-europeană (mai precis, vieneză), peste care fusese altoită arhitectura sovietică înspirată de „Cetatea Soarelui” a lui Tommaso Campanella – în sfârşit, un oraş de 700.000 de locuitori, aşa cum în România nu există (noi avem o metropolă cu două milioane de locuitori, urmată de oraşe care nu depăşesc 350.000). În peregrinările mele de-a lungul şi de-a latul oraşului mi s-a întâmplat de multe ori să văd un panou stradal imens, al cărui mesaj mă intriga. O dată, printr-o anumită disproporţie a imaginii, care o făcea monstruoasă; a doua oară, prin mesajul verbal, care mă punea pe gânduri.

Imaginea conţinea o femeie tânără, foarte frumoasă, nu foarte sofisticată, care era ţinută în palmă de un bărbat – lucru ce se putea intui după manşeta cu butoni a cămăşii, după începutul unei mâneci de sacou bărbătesc şi, desigur, după modelul masculin al ceasului de mână care ieşea de sub manşeta cămăşii. Ca să o poată ţine în picioare, palma era mult mai mare decât fata, de unde şi disproporţia de care vorbeam. Dacă mai adăugaţi şi dimensiunile apreciabile ale panoului (un panou stradal de 6 m x 2 m), veţi înţelege de unde venea senzaţia de monstruozitate. Dar cel mai interesant era mesajul verbal care îl însoţea pe cel vizual: „Tu nu eşti de vânzare!”.

În după-amiaza aceleiaşi zile aveam să aflu de la masteranzii mei că văzusem produsul unei campanii de combatere a traficului de fiinţe umane, comandată de Centrul Internaţional pentru Protecţia şi Promovarea Drepturilor Femeii „La Strada”, care acţiona în Republica Moldova pentru a le convinge pe tinere să nu o ia pe calea prostituţiei. Una dintre masterande lucra chiar la Centrul „La Strada”, înfiinţat şi finanţat de Fundaţia OAK, din Danemarca. Mi-a explicat de ce fug de-acasă fetele din lumea satului. Erau două cauze principale: sărăcia cumplită şi violenţa familială (asezonată cu alcoolism). Aşadar, tinerele fete fugeau de sărăcie şi de violenţă, iar cele mai multe deveneau victime ale traficului de fiinţe umane; astfel, ajungeau să se vândă – unele în beneficiul lor personal, altele în beneficiul reţelelor de traficanţi. Graţie acesor reţele, fete din satele basarabene ajunseseră în toată Europa, din Kosovo până în Spania.

I-am întrebat pe masteranzi ce cred ei cu privire la impactul mesajului verbal, „Tu nu eşti de vânzare!”. Unii dintre ei proveneau din mediul rural al Basarabiei şi aveau o reprezentare mai realistă despre publicul ţintă. Aveam să constat imediat că reprezentarea lor era mai realistă decât a celor crescuţi la oraş şi mult mai realistă decât a danezilor de la Fundaţia OAK. Principala lor observaţie a fost următoarea: „ca să înţeleagă de ce nu sunt de vânzare, fetele de la ţară ar trebui să se mândrească cu faptul că sunt fiinţe umane – adică nu sunt nici animale, nici obiecte, ci oameni!”. „Şi nu se mândresc că sunt oameni?” – i-am întrebat intrigat. „Nu, deloc”, mi-au spus ei, „fiindcă nimeni nu le-a spus asta, nici în şcoala sovietică, nici în şcoala românească, de după 1990. Iar la biserică nu se prea duc, iar dacă se duc li se spun tot felul de lucruri, numai asta nu li se aminteşte, că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aveau dreptate: mesajul campaniei pica în gol! În neant!

Atunci am realizat că unul dintre scopurile educaţiei este să trezească în copii mândria-de-a-fi-om, să hrănească această mândrie, să o tranformăm într-un proiect personal şi într-un ideal de viaţă: cultivarea umanităţii din noi. Tot atunci am realizat că şcolile noastre nu mai formează demult aceste sentimente sublime, mândria de a te deosebi de animale prin raţiune şi voinţă, prin credinţă şi iubire, precum şi mândria de a nu fi un obiect, un instrument la îndemâna altuia, un simplu mijloc de satisfacere a nevoii celuilalt – chit că e o nevoie fiziologică sau una pshiologică. Mi-am adus aminte de marele gânditor al modernităţii, Immanuel Kant, care spunea: „acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât din persoana ta, cât şi din persoana oricui altcuiva, de fiecare dată şi în acelaşi timp ca scop, niciodată numai ca mijloc” (Întemeierea metafizicii moravurilor, 1785). Dar îl citeau fetele din satele Basarabiei pe Kant? Le vorbea cineva despre ideile lui? Învăţau ele Limba latină, unde ar fi avut ocazia să se întâlnească măcar cu textele umaniştilor din Roma antică? Le vorbea vreun preot despre scânteia de divinitate care există în fiecare dintre noi?

Nimic din toate astea. Şi dincolo de Prut, şi dincoace de Prut. În spaţiul românesc, şcoala nu cultivă mândria-de-a-fi-om. Poetul Nicolae Labiş avea un îndemn pentru mamele române: „Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască / Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi”. De aceea mă adresez şi eu femeilor care cresc cel puţin un copil: învăţaţi-i, mame scumpe, să se mândrească cu condiţia lor de oameni, cultivaţi-le bucuria de a fi pui de om şi candidaţi la umanitate! De ce este importantă mândria-de-a-fi-om? Fiindcă între animal şi om există o diferenţă esenţială: în timp ce animalul se adaptează la mediu, omul adaptează mediul la cerinţele lui, la scopurile şi idealurile lui. Cine nu află lucrul ăsta încă din copilărie, va fi tentat să se adpateze le mediu: „Dacă majoritatea fură, eu de ce să nu fur, sunt mai prost?”; „Dacă majoritatea celor pe care îi cunosc obişnuiesc să mintă, eu de ce să nu mint?”. Avem aici un comportament animalic, cu singura diferenţă că omul „descurcăreţ” se adaptează nu doar la mediul natural, ci şi la mediul social. El se află mai aproape de animalitate decât de umanitate, dar se crede „şmecher”! Se propune model pentru alţii! Face educaţie!

Ca să mă întorc la tinerele fete din Basarabia, voi spune că diferenţa esenţială dintre obiecte şi oameni stă în faptul că oamenii au conştiinţă, inclusiv o conştiinţă morală. Fiinţa umană nu trebuie să fie vândută şi cumpărată. În numele demnităţii umane, noi nu suntem de vânzare. Voi încheia editorialul din această săptămână, ultima din „Luna femeii”, cum este pentru mine luna martie, cu o sugestie şi, totodată, o rugăminte: Dragile mele, înainte de a fi mândre că sunteţi femei, fiţi mândre că sunteţi oameni!