Femei de 10

“ Limba portugheză mi-a devenit dragă în timp, deja nu-i mai percep duritatea pronunției care, la un prim contact, o poate face să pară neprietenoasă și neinteligibilă” – interviu cu ROXANA CIOLĂNEANU, Lector de limba română , Facultatea de Litere, Universitatea din Lisabona 

 

A terminat Facultatea de Litere a Universității București, și-a luat doctoratul, tot în litere și…a rămas legată de litere pentru tot restul vieții. Sau, cine știe?… Cert este că la început, limba pe care a “slujit-o” a fost engleza. Le-a predat-o mai întâi elevilor de la Liceul bucureștean “Unirea”, apoi studenților Academiei de Studii Economice – evident, acea engleza, folosită în afaceri, după care saltul a fost unul…aproape acrobatic, o “săritură”  peste tot continentul , catre apus, unde a ajuns lector de limba română la Facultatea de litere a Universității din Lisabona.  Prin urmare, engleza a fost “detronată” de portugheză, iar cursurile au început sa sune cam așa : Limba român ca limbă străină, Practica traducerii din portugheză în română, Practica retroversiunii română – portugheză , apoi Cursul multidisciplinar Identity and Intercultural Communication in Past and Present Romania (curs facultativ, online, în limba englez ); Curs intensiv de vară : Conversație în limba română . 

Dar invitata mea de azi nu s-a mulțumit la a intra pe ușa sălii de curs și a ține prelegeri celor doritori să pătrundă tainele limbii române. O salbă întreagă de activități  de promovare a limbii și culturii române îmbogățește CV-ul ROXANEI CIOLĂNEANU. Spicuiesc, la întâmplare : • promovarea cursurilor de limba român atât în cadrul Facultății de Litere a Universității din Lisabona, cât și la alte universităti din Lisabona;  • activități de promovare online prin intermediul paginii de Facebook a Lectoratului ( https://www.facebook.com/LLR.Lisboa/) și  a profilului de Instagram (leitorado romeno); • organizarea conferinței internaționale dedicate studiilor de limba română la Universitatea din Lisabona -RostUL (10 ediții) • organizarea a altor activități de promovare, extrem de diverse, cum ar fi : Săptămâna Culturii Române la Universitatea din Lisabona (2018, anul centenarului României); O cina de romeno (întâlniri săptămânale) • participare la diverse evenimente culturale organizate în cadrul facultății ( de exemplu, Cinelínguas (festival de Film organizat la FLUL), Ziua Internațională a Poeziei etc.

     Recomandarea călduroasă pe care i-a facut-o Excelența Sa, doamna Daniela Gîtman Roxanei Ciolăneanu,  m-a convins pe deplin că am descoperit, iată, o candidată perfectă pentru rubrica “Femei de 10” a revistei noastre. Prin urmare, cunoscători sau nu a  limbii portugheze, vă invit să faceți cunoștință cu ROXANA CIOLĂNEANU. 

Marina Almășan : – Prima întrebare care-mi vine în minte este una previzibilă : de ce PORTUGHEZA? Cum și din ce motiv s-a întâmplat apropierea dvs. de această limbă ?

Roxana Ciolăneanu : S-a întâmplat rapid, obligată fiind să mă exprim în limba țării unde am ajuns, în 2011, ca lector de limba română în urma unui concurs susținut la Institutul Limbii Române din București. Anterior, singurul meu contact cu portugheza avusese loc în anul III de facultate, la cursul de „Lingvistică romanică” care, din păcate, a rămas doar un curs, nu a trezit în mine curiozități care să mă determine să aprofundez limba și să cunosc mai bine cultura portugheză. Când am ajuns aici, am considerat învățarea limbii portugheze sarcină de serviciu, fiind ferm convinsă că vorbele lui Nelson Mandela, „If you talk to a man in a language he understands, that goes to his head. If you talk to him in his language, that goes to his heart” sunt absolut adevărate, iar eu aveam nevoie să ajung la „inima” partenerului instituțional portughez, mai ales al doamnelor secretare, pentru a reuși să pun în practică tot ce îmi pusesem în cap. Și așa s-a și întâmplat. După câteva săptămâni de comunicare în engleză, am început, de voie de nevoie, să-mi folosesc portugheza aproximativă (îmi cream și exersam discursul în minte, în autobuz, înainte să ajung la facultate și tot în autobuz ciuleam urechile să prind frânturi de portugheză vorbită nativ pentru a le include în propria exprimare, cream cuvinte care intuiam că există și în portugheză, schimbând terminații după un sistem pe care îl observasem). Destul de rapid, lucrurile s-au schimbat fundamental și oamenii au devenit simpatici și gata să mă ajute. Primul meu discurs în universitate, pe 9 mai 2012 (știu data exact pentru că atunci am inițiat seria de conferințe dedicate limbii române la Facultatea de Litere a Universității din Lisabona și am vrut să marchez statutul oficial al românei în Uniunea Europeană chiar de Ziua Europei) a fost în portugheză, învățat pe de rost pentru că încă nu aveam suficiente resurse lingvistice în portugheză pentru a mă exprima liber. Facultatea m-a ajutat enorm, mi-a permis să intru gratis la cursurile de portugheză ca limbă străină și, puțin câte puțin, am început să mă apropii de ea nu numai pentru a rezolva problemele lectoratului, ci și cu o anumită curiozitate de a-i descoperi logica și complexitatea și, evident, de a o stăpâni. Mi-a devenit dragă în timp, deja nu-i mai percep duritatea pronunției care, la un prim contact, poate o face să pară neprietenoasă și neinteligibilă. 

Marina Almășan : – Țin minte că , intr-una din emisiunile pe care le realizam la TVR, l-am avut ca invitat pe Ambasadorul Portugaliei la București. Nu știau prea multe românii despre această tară și Excelența Sa ne-a surprins cu o informație inedită : cum că , dintre toate limbile Pământului, limba portugheză este limba care seamănă cel mai mult românei noastre. Ca specialist, confirmați? 

Roxana Ciolăneanu : – E adevărat că există multe similitudini între română și portugheză, așa cum există între română și celelalte limbi romanice. Mai mult decât atât, reprezentând arii laterale ale romanității, de regulă mai conservatoare, româna și portugheza au păstrat anumite cuvinte din latină care în ariile centrale s-au schimbat în timp (de ex., noi spunem a fierbe, ei spun ferver (iar spaniolii hervir), în timp ce italienii spun bollire, iar francezii boullir). N-aș spune că seamănă cel mai mult, dar aș spune, bazându-mă pe propria experiență, că românii învață mult mai repede portugheza decât portughezii româna. Explicația umoristică a unei colege portugheze de la facultate (care, din curiozitate științifică, s-a înscris la cursurile mele de română) este că noi, românii, învățăm repede limbi străine tocmai pentru că limba noastră nativă este atât de complexă și complicată. Cu alte cuvinte, nu ne surprinde nimic, nimic nu e prea greu de înțeles și asimilat.

Marina Almășan : – Convingeți-ne, vă rog,  cu niște exemple!

Roxana Ciolăneanu : – Una din întrebările pe care o primeam frecvent în primii ani de lectorat (curios, acum mi-am dat seama că, de ceva timp, nu m-a mai întrebat nimeni! ) era :  „Cum traduceți cuvântul dor studenților dvs.?”, obsedantă fiind ideea legată de intraductibilitatea acestui cuvânt, sonoritatea lui aparte și țesătura semantică profund românească izvorâtă din temeliile istoriei noastre culturale. Ei, mică nu mi-a fost mirarea când, ajunsă la Lisabona, am dat de aceeași obsesie, dar în oglindă: cuvântul saudade (echivalentul lui dor) este considerat de portughezi intraductibil, unic, o esență a sufletului portughez. Așadar, iată o asemănare culturală curioasă, ținând cont că legăturile noastre istorice și schimburile culturale româno-portugheze nu au fost din cele mai strânse.

Pe lângă acest exemplu mai „special”, sunt nenumărate cuvintele pe care le avem în comun (de la nume de culori, de ex. verde, la nume de animale, porc – porco, vacă – vaca, capră – cabra) sau pe cele pe care le putem decoda imediat, schimbând doar niște terminații (instituție – instituição, apreciere – apreciação, identitate – identidade, facultate – faculdade și multe, multe altele). 

Un alt fenomen izvorât chiar din asemănările lexicale dintre cele două limbi, care mi se pare foarte interesant, este cum limba română vorbită de comunitatea de români din Portugalia se schimbă sub influența limbii oficiale, portugheza, primind sensuri pe care cuvintele românești, deși cvasi-identice formal cu cele portugheze, nu le aveau înainte de această contopire lingvistică. La început am fost absolut șocată să primesc, din partea studenților de origine română, întrebări de tipul: „Am putea să combinăm o întâlnire săptămâna viitoare?”, „Unde comemorăm Ziua Unirii?” Acum înțeleg mult mai bine fenomenul, înțeleg mecanismele lingvistice și cognitive din spatele acestuia și mi se pare extrem de interesant să fiu în mijlocul procesului de construire a unei limbi române aparținătoare comunității românești din Portugalia, care, în acest caz, se cheamă limbă de patrimoniu. 

Marina Almășan : – Interesante informații! Deci să înțeleg că acum viața dvs  se desfășoară la Lisabona? Așteptați cu nerăbdare întoarcerea acasă sau nu? Vă aflați singură sau cu familia?

Roxana Ciolăneanu : – Mă aflu la Lisabona cu familia și, profesional, toți trei ne desfășurăm viața aici. Vacanțele însă le petrecem întotdeauna acasă, dedicând timp familiei lărgite și prietenilor. În toți acești ani am trăit și am „crescut” în două culturi și două țări. Ieșirea din contextul cultural cunoscut este o experiență inițial dramatică, care creează mult disconfort, dar care, în timp, se transformă într-un proces de cunoaștere și autocunoaștere profund, la care se ajunge doar prin întâlnirea cu alteritatea. Diversitatea trăită, experiențele bune și cele mai puțin bune te ajută nu numai în propria evoluție, dar și într-o poziționare mai bună lume, îți clarifică perspectiva asupra acesteia, vezi și nuanțele care, altfel, rămân nevăzute și astfel, așa cum îmi place mie să cred, devii mai bun nu numai profesional, ci și ca om. În plus, înveți să apreciezi mai mult locul din care ai plecat sau ai ieșit provizoriu și ai mai multe idei despre ce să faci ca să schimbi lucrurile care nu funcționează bine și, foarte important în cazul meu, mai mult curaj în a le împărtăși cu ceilalți și a insista pentru a fi puse în practică. Da, aștept cu nerăbdare să mă întorc acasă, dar doar după ce îmi închei proiectele aici.

Marina Almășan : – Păi să revenim atunci la proiectele,dumneavoastră! Practic, ca și cadru didactic, care va este menirea in Portugalia? De ce ar învăța portughezii româna? Cum li se pare? Ce succese au?

Roxana Ciolăneanu : – Teoretic, menirea mea de lector de limba română la Universitatea din Lisabona este de a preda limba română studenților portughezi. Multe țări își trimit proprii lectori pentru a-și preda limba maternă (lectorul de limba portugheză, de exemplu, își desfășoară activitatea la Universitatea din București), iar România nu face excepție. Este, dacă vreți, o parte din diplomația culturală pe care o desfășoară toate statele. Drept dovadă, pe site-ul Ministerului de Afaceri Externe român, lectoratele sunt menționate la capitolul „Diplomație culturală”, subcapitolul „Educație”. Întrebarea de 100 de puncte este, într-adevăr, „De ce ar învăța portughezii româna?”. N-am întâlnit până acum român care, auzind că predau româna la Lisabona, să nu mă întrebe asta. Până și eu m-am întrebat în momentul în care am ajuns la Lisabona și de atunci tot încerc să răspund la ea, propunând și desfășurând tot felul de activități care să trezească interesul studenților portughezi pentru română. Inițial, am făcut, așa cum e la modă, o listă cu 10 motive pentru a învăța limba română și le-am promovat în facultate, cu rezultate modeste. Foarte rapid, vorbind cu unii și cu alții și mai ales cu studenții din facultate, mi-am dat seama că, înainte să întrebăm „de ce”, trebui să ne întrebăm „Ce știu portughezii despre România și despre limba română?” și „Care este publicul nostru, cui ne adresăm?”, iar aici este o poveste care nu poate fi descrisă într-un interviu. Pe scurt, România nu este spațiu foarte cunoscut în Portugalia, iar prejudecățile care ne sunt familiare sunt și aici prezente, nu foarte pregnant, dar sunt. Vorbesc aici de percepția pe care portughezul mediu o are asupra României și românilor, nu de oameni de știință, cercetători, unii dintre ei chiar pasionați de cultura, literatura și chiar limba română. Mi-am dat seama că, ce e de făcut, e ieșirea din bula elitistă, acceptarea realității și găsirea de soluții. De aceea am început răspunsul la întrebare cu „teoretic”: pe lângă predarea propriu-zisă, a trebuit să concep și să organizez variate activități de promovare țintite către publicul tânăr, focalizate pe publicul academic, dar nu numai. Am ieșit, de exemplu, cu organizare de cursuri de limbă online, promovate pe Facebook, care au atras un public variat, inclusiv din Brazilia. Am organizat conferințe dedicate limbii române (zece la număr până acum), am publicat volume colective, am subtitrat filme românești, am tradus, am organizat ateliere de cultură română în facultate și multe altele de care nici nu-mi mai amintesc. Am propus și, apoi, cu ajutorul Ambasadei noastre de la Lisabona, am și reușit să avem o sală în facultate care poartă două nume românești: sala Lambrino-Buescu (Scarlat Lambrino este nume de referință în studiile arheologie din Portugalia, iar Victor Buescu a fost primul lector trimis de statul român în 1943). Am creat cursuri noi (traducere română – portugheză, retroversiune portugheză – română, curs intensiv de conversație în română etc.) pentru ca, în 2017, să deschidem licență în traduceri, cu specializarea Română B. Așadar, am încercat să creez un public căruia să mă adresez și căruia să-i propun un parcurs academic solid. Acum, studenții care vin la cursuri vin pentru că vor să devină traducători având ca limbă de lucru româna, pentru că sunt cunoscători a diverse limbi romanice și vor să facă un curs de inițiere în română, pentru că au prieteni români și vor să vorbească în românește cu ei, pentru că sunt curioși, pentru că au auzit că profa de română e cool și că orele ei sunt interesante (presar orele cu pastile de cultură care știu că le plac și bat multă monedă pe similitudini româno-portugheze, lăsând să cadă, aparent din întâmplare, o caracteristică balcanică ce îi determină să caute mai mult și să vadă cum stau lucrurile). Am lăsat la urmă special o categorie de studenți care, recent, e din ce în ce mai prezentă la cursurile de română și, de aceea, a început să mă intereseze foarte mult: studenții portughezi de origine română. Sunt o categorie extrem de eterogenă, de la copii cu care nu s-a vorbit în română și care mai știu câte ceva, dar nu reușesc să se exprime în română,la tineri care vorbesc o română rudimentară, de bază, cu vocabular și structuri gramaticale foarte sărace, până la studenți care au un discurs acceptabil în română și vorbesc fluent, cu structuri gramaticale în general corecte. Mulți dintre ei vin dintr-o dorință foarte mare de a înțelege cine sunt. Unii dintre ei au trecut prin situații de discriminare la școală sau în afara ei și, de aceea, au dorit să-și ascundă identitatea românească pentru a nu mai suferi. Acum însă, ca tineri adulți, sunt într-o continuă interogare a identității lor, iar limba li se arată, pe bună dreptate, ca element fundamental al identității. Îmi doresc foarte mult să dezvolt un proiect care să analizeze limba română ca limbă de patrimoniu și care să vină nu numai cu rezultate teoretice, ci și cu soluții pentru o abordare corectă a acestei categorii de studenți.      

Marina Almășan : – Aveți, așadar, o diversitate extrem de mare de “clienți”. Înțeleg că legăturile dvs vizează în primul rând comunitatea românească. De fapt, acest aspect l-a remarcat însăși doamna Ambasador, care a subliniat importanța demersului dvs. Ați putea să dezvoltați? 

Roxana Ciolăneanu : Nu consider că am legături puternice cu comunitatea, dar, prin prisma studenților pe care îi primesc și a românilor pe care am ajuns să-i întâlnesc în diverse contexte, încerc să-i cunosc și să-i înțeleg mai bine. Conversațiile sunt întotdeauna adevărate lecții de viață, fiecare poveste este interesantă pentru că, în general, pleacă de la motive materiale care au determinat emigrarea, dar apoi se multiplică și se ramifică în nenumărate căutări, experiențe, neliniști, regrete, resemnări sau, dimpotrivă, lupte și optimism. Întâlnirile de acest tip îmi amintesc de bibliotecile umane din Danemarca în care nu împrumuți cărți, ci povești ale oamenilor și înveți din ele.

Marina Almășan : – Așa este, viața nu bate filmul, ci și literatura! Am să vă rog acum, pentru  cititorii care au de gând să aprofundeze cunoștințele despre această țară,   să numiți  5 puncte tari și 5 puncte slabe ale Portugaliei. 

Roxana Ciolăneanu : – Puncte tari: briza din nopțile de vară, oceanul în furtună, senzația de pierdere și regăsire pe străzile sinuoase ale Lisabonei, atracțiile turistice și relațiile cu oamenii

Puncte slabe: distanța fizică mare dintre România și Portugalia, prețurile extrem de mari în domeniul imobiliar, situația economică a țării care îi împinge pe tineri să emigreze, iernile ploioase cu umiditate extremă și o oarecare lentoare a oamenilor care, de fapt, e și pozitivă și negativă: pozitivă, pentru că netrăind în grabă și cu grabă, ai timp să profiți și de viață; negativă, pentru că, în relațiile interinstituționale, e uneori dificil de avansat. Pe de altă parte, înveți să ai răbdare. În portugheză, cred că „paciência”, echivalentul românescului „răbdare”, este un cuvânt-cheie al culturii portugheze.  

Marina Almășan : – Mda, înțeleg că Portugalia nu prea este pentru oamenii de acțiune… Totuși,   dacă ați sta de vorbă cu un “novice”, care nu știe nimic despre această țară ( nu e chiar cazul meu!) ,  ce i-ați spune pentru a-l “îndrăgosti” de ea?

Roxana Ciolăneanu : – Să străbată străzile din Lisabona și, cu siguranță, va simți magia locului. Este un cântec celebru, „Lisboa, menina e moça” (într-o traducere aproximativă, Lisabona, copilă și fecioară) care descrie duios ce și cât de minunată e Lisabona! 

Marina Almășan : – Citesc printre rânduri că sunteți o fire romantică și cred că v-ați dizolvat cu bucurie în  fermecătoarea Lisabona. Pe dumneavoastră, personal,  prin ce v-a cucerit această țară? Numiți un loc și un om din Portugalia, care, într-un top sentimental, ocupa primele locuri la categoria “Locuri” și “Oameni”

Roxana Ciolăneanu : – E foarte greu să dau un răspuns pentru categoria „Locuri”, sunt multe. Mie îmi plac foarte mult fie plimbările lungi de-a lungul fluviului Tejo sau pe faleze construite de-a lungul stațiunilor de coastă, de exemplu cea care leagă Estoril de Cascais, fie cocoțatul pe coline și în acele puncte paronamice de unde priveliștea este magnifică. Recomand Miradouro-ul Senhora do Monte sau Graça, de unde se poate ușor coborî în Mouraria, un cartier tradițional portughez. 

La categoria „Oameni” probabil aș merge cu Fernando Pessoa care, prin creația sa și prin heteronimii lui, întruchipează într-un mod admirabil complexitatea ființei umane, cu toată fragilitatea, interogativitatea și contradicțiile ei.

Marina Almășan : Mă bucur că i-ați rostit numele, căci am de gând să vizitez casa ce-i poartă numele. Chiar așa, am să vă rog să ne oferiți câteva “tipsuri”, acum, înainte de călătorie! (mă refer nu numai la locuri, ci și la senzații pe care nu trebuie să le ratăm

Roxana Ciolăneanu : – Portugalia a devenit o destinație preferată de români, deci cred că deja există multe recomandări, mult mai documentate decât aș putea-o face eu. Nu știu cum aș putea recomanda senzații, poate doar să sugerez experiențe care ar putea conduce la senzații. Cred că totul în Portugalia e legat de o lumină aparte și o culoare aparte a cerului, de o senzație de calm și libertate pe care ți-o dau oceanul și valurile sacadate, complementată, nu știu cum, de un sentiment de nostalgie în care se întâlnesc dorul românesc și „saudade” portugheză. Da, în portugheză dorul este feminin, iar vocile fadistelor îl transpun în cântece care, la rândul lor, împletesc tristețea cu fericirea, o senzație dulce-amară de care e legată, inevitabil, senzația de a trăi trecutul, prezentul și viitorul simultan. Vorbind de fado, recomand și o seară petrecută într-un club de fado. E parte din experiența portugheză. 

Marina Almășan: – E pe listă! 😊 Vă mulțumesc mult pentru acest interviu! Suneți o norocoasă : aveți parte de o experiență atât de interesantă, intr-o țară atât de specială! Mult succes!  

Publicitate