Alice s-a întors din ţara natală a minunilor şi şi-a început peregrinările de toamnă pe la noi. A observat o situaţie paradoxală: reveniţi la lucru după concediu, mulţi dintre noi sunt foarte ocupaţi, se iau la trântă cu bătrânul Cronos şi se plâng de lipsa de timp de-a dreptul… cronică; free lancer-ii, deşi privilegiaţi în organizarea suverană a timpului, fac nopţi albe, îşi trimit copiii la bunici, se proptesc în cafele; cei cu programe fixe la serviciu le lungesc ca pe guma de mestecat, adorm pe tastatură, intră ca hoţii în propria casă; unii neglijează şi odihna de week-end, grăbiţi să apuce măcar să se distreze, aşa frânţi cum sunt, de parcă ar putea funcţiona ca un perpetuum mobile. Şi, cu toate astea, statisticile spun că românii, comparativ cu alte popoare, nu sunt prea eficienţi în muncă. Alice era contrariată: de ce oamenii nu mai au timp să stea de vorbă cu ea, să depene amintiri din Ţara Minunilor lor, să-i asculte istorisirile ei minunate, care i-ar remonta, i-ar scoate din nervozitatea cotidiană, i-ar inspira? Şi totuşi, eroismul ăsta şi austeritatea asta nu-i ajută să facă mai bine ori mai repede ceea ce fac…
I-am mărturisit că, în această privinţă, şi eu m-am simţit, de multe ori, o româncă adevărată. Şi port o recunoştinţă nostalgică acelor profesori din anii de studii, ca şi colaboratorilor care, de-a lungul timpului, m-au păsuit, mi-au mai acordat un timp de graţie în care să închei câte o lucrare întârziată. Dacă aş fi lucrat în Germania, probabil că aş fi avut mult mai puţine realizări, sub ghilotina deadline-urilor. În schimb, în ţara asta a păsuirilor, există viaţă şi după deadline şi mă bucur că e aşa, îmi pare un mediu mai uman şi, uneori, mai stimulator pentru creativitate. Când Cronos îţi suflă fatal în ceafă, e greu să-ţi eliberezi imaginaţia, să şlefuieşti o operă, să aduci o inovaţie.
Însă ceea ce a observat Alice ar trebui să ne dea de gândit. Există şi o maturizare în muncă – nu neapărat o rutină – prin care capeţi conştiinţa faptului că trebuie să preţuieşti timpul ca pe o resursă, că el este chiar răgazul în care îţi duci viaţa, nu un fundal indefinit, fără margini, pe care ţi-o proiectezi.
Concluzia la care am ajuns eu, însă, este că timpul, deşi e o resursă, NU înseamnă bani. Reflecţia lui Benjamin Franklin, oricât de influentă, nu pare şi înţeleaptă. Nu în bani se poate traduce răstimpul întreg al vieţii noastre – şi ar fi foarte trist să fie aşa –, ci doar acela al afacerilor, al prestării unor munci contracost, al conformării unui program impus. Restul reprezintă timpul cu adevărat liber, în sensul în care ţi-l petreci aşa cum alegi tu, iar revelaţia pe care am avut-o este această mare tautologie: timpul este TIMP. Aşadar, tocmai pentru că el nu se poate traduce în altceva, am face bine să fim cât mai eficienţi în ceea ce lucrăm trudind şi în activitatea obligatorie la locul de muncă. Tocmai pentru a ne bucura de un răgaz cât mai mare al timpului care nu înseamnă bani, dar în care ne petrecem viaţa: ne odihnim, ne îndrăgostim, ne relaxăm, visăm, creăm, lucrăm de plăcere, învăţăm, descoperim lumea, oameni noi, locuri miraculoase, ne implicăm în situaţii interesante, avem parte de momente binecuvântate.
Desigur, ideal este ca intervalul muncii pentru o remuneraţie sau pentru binele instituţiei în care lucrăm să coincidă cu cel al lucrului de plăcere. Şi există asemenea cazuri fericite, iar eu mă număr acum printre ele, în toate activităţile în care sunt implicată. Dar cei care nu se încadrează aici ar trebui să aibă în vedere distincţia dintre eficacitate şi eficienţă. Una e să fii eficace, adică să obţii rezultatul scontat, dar alta e să fii şi eficient, adică să o faci operativ, productiv, spornic, cu minimum de mijloace, efort şi/sau timp afectate lucrului. Poţi întocmi un raport în intervalul orar stabilit şi asta arată că ai fost eficient, sau poţi să tărăgănezi, să-l duci acasă, să veghezi lângă el până în zori şi să-l predai la prima oră, cu ochi de vampir şi mâini tremurătoare – ai fost doar eficace, dar cu ce pierderi! Aşadar, să fim eficienţi, de dragul de a trăi! Să-l scoatem pe Cronos din azilul de bătrâni în care l-am surghiunit şi să-l înscriem în clasa zero.
Cronofagul Cronos

Comentează