Alice cea năzdrăvană m-a vizitat tocmai de 8 Martie, dornică să-mi povestească ce a mai descoperit după ce a mâncat din prăjiturica ei fermecată, care a făcut-o să călătorească prin timp și spațiu. Mi-a mărturisit că abia aici și acum, înconjurată de flori și de zâmbete oferite chiar de către polițiștii din circulație, a reușit să respire mai ușurată și fără să se mai îngrijoreze cu privire la soarta ei de fetiță iscoditoare și inventivă.
Nimerise, mai întâi, în Franța secolului al VI-lea, la Conciliul de la Macon, unde tocmai se dezbătea teologic problema: are femeia suflet, ca și bărbatul, ori ba? Cu o majoritate de trei voturi, fețele bisericești au votat: „da”. Femeia era privită cu suspiciune, ca sursă de ispite și capcane pe calea mântuirii sufletului monahului. Ea purta o culpă mai mare decât a bărbatului pentru păcatul originar. Iar formula „urmașă a Evei” nu era deloc măgulitoare pe atunci; se referea la o ființă vicleană, înșelătoare, era un stigmat.
Mirată și intrigată, Alice s-a grăbit să muște din prăjitură și s-a pomenit zburând deasupra unei Europe medievale răvășite de vânători ale presupuselor vrăjitoare, mai ales femei. S-a ajuns și la crearea unui Cod de identificare și judecare a lor, la 1489, de către Jacob Sprenger, cod aprobat de un șir lung de papi. În 1836 încă mai erau omorâte femei suspectate de vrăjitorie, prin proba apei: dacă ar fi plutit după înec, ar fi fost semnul că n-au fost vrăjitoare… prea târziu, însă, pentru bietele femei.
Prăjitura maronie le-a făcut-o suspectă unora pe Alice, așa că ea s-a propulsat rapid în Anglia secolului al XIX-lea. I s-a părut prea apăsătoare și rece, cu atâtea domnișoare de pension preocupate numai de a se „mărita bine” (un fel de asigurare de viață și bunuri).
Încă o mușcătură. Iată o universitate occidentală a secolului al XX-lea, unde se categorisesc oamenii cu gândire conceptuală și oamenii cu gândire simbolică, mai deficitară logic. În a doua categorie intrau, se pare: omul primitiv, sălbaticul din triburi îndepărtate, poetul, nebunul, copilul și… femeia. Mirată din nou, Alice a aterizat în refugiul reconfortant al bucătăriei mele, la un ceai de mentă descântat (pardon!) cu miere și lămâie.
După toate astea, cine se mai îndoiește că lumea progresează?!
Comentează