Voluntariatul este activitatea principală pe care se bazează un elev atunci când vine vorba de facultate. Din clasa a 9-a mi-am zis că nu are are rost să îmi ocup și puținul timp liber pe care îl mai aveam doar pentru a adăuga acest “bonus” la CV. Plus că sunt mulți care au cu adevarat nevoie de o diplomă în plus. Ajunsă pe la sfârșitul clasei a 11-a, integrată într-un proiect care consta în vizitarea a 5 muzee din București, am avut oportunitatea 
să fiu “recrutată” ca voluntar pe timpul verii la Muzeul Satului. Sigur, ghidul nostru, dl. Dumi – cum îi spun acum, a fost cel care ne-a oferit șansa de a cunoaște “Sătucul” din inima Bucureștiului puțin mai bine. Prima săptămână a fost cea mai grea. Să învăț denumirile căsuțelor, plus locul în care meșterii își desfășoară cursurile din cadrul taberei “Vara pe uliță”, să mă prezint atunci când un profesor avea nevoie de mine și, desigur, să țin un mini curs de dans cu cei mici în pauză, doar la asta mă pricep cel 
mai bine. Pe parcurs, am învățat cum îmi pot face o marionetă din lucruri pe care nu le mai folosesc, cât de multă muncă și dedicație trebuie să am în “traistă” ca să finalizez niște podoabe populare unicat, niște exerciții de logopedie foarte încurcate dar cărora le-am venit de hac și, cel mai important, să joc rolul lui Demi Moore. Atelierul de olărit mi-a oferit exact scena pe care de mult voiam să o recreez: îmbrăcată lejer, cu un șorț pe care o fetiță mi l-a împrumutat, lutul moale prinzând formă în mâinile mele și Patrick. Ooohh… Scena asta a fost fără Patrick din păcate dar, zâmbetul tâmp de pe fața mea l-a făcut ca și uitat. Farfuria din lut maroniu pictată în degrade cu câteva floricele – pe care le-am făcut ca să îmi aduc aminte de cele de la muzeu – stă mândră pe masuța mică din sufragerie. Chiar și colierul maramureșean la care am lucrat doua zile pare. Artă. Partea amuzantă e că pisicile nu mai îmi displac atât de mult, având 
în vedere că la muzeu erau cel puțin cateva zeci, am învațat toate cântecele posibile de copii și, apropo de melodii, mi-am dat seamă că până și Ghiță – al Cleopatrei Stratan – era un idiot care, citez, pe lângă faptul că o lăsa să îl aștepte o seară întreagă mai venea și cu mâna goală. Ascultând de cel putin 20 de ori fiecare cântec inocent, am realizat cât de frustrat sau supărat era cel care l-a compus, probabil “nu mai avea aripioare”, sigur “vulturul i le-a retezat” – pentru cei care nu știu, e o altă melodie a copilăriei. Și, uite așa am ajuns la ultima săptămână de tabără, când a trebuit să îi țin locul profesoarei de dansuri populare. Cu toate că nu îmi plac deloc nici muzica, nici dansurile populare, învătundu-le pe fetițe Brașoveanca și văzând cat de dedicate sunt, mi-am dat seama că indiferent ce faci cu cei mici, energia și bucuria orbitoare pe care o emană te fac foarte fericit. Și punctul culminant, exceptând că îmi vorbeau cu pronume de politețe – acum înțeleg 
de ce nici dlui Dumi nu îi place – a fost ziua de vineri când am primit un buchet superb de trandafiri din partea Corinei, alături de multe îmbrățișări și pupici. Știam că nu trebuie să las emoția să mă copleșească dar în adâncul sufletului m-am simțit atât de mândră că zeci de copilași alergau mereu spre mine cum intram pe poarta muzeului, și se strangeau în jurul meu întrebându-mă: “Dna Rosse, azi dansăm dinnou, nu?!” sau spunându-mi pur și simplu că sunt ” Aaaaatââât de frumoasăăă”, cu o fețișoară adorabilă. Cred că au rămas în urma mea mulți băieței îndrăgostiți…
Cel mai trist a fost atunci când voiau să le promit că ne vom revedea la anul, raspunsul meu puțin ezitant făcându-i să se întrsiteze dar, noroc cu tehnologia asta că de sâmbătă mă tot sună copiii să mă întrebe ce mai fac, ținând cont că vineri s-a terminat tabăra. A fost puțin obositor, trebuie să recunosc, dar micuții aceștia care nu se mai opreau din vorbit sau alergat mi-au făcut vara mai frumoasă și am înțeles în sfârșit că sunt “cea mai frumoasă fata din lume”. Copiii nu m-ar fi mințit, nu?!?
Comentează