banner marshal garden
Ea și El Povestea mea

Virtual. O nouă zi. Vorbim despre fericire.

Totuși, m-a căutat. Chiar seara următoare.

MI 22:08

”Wow

Incredibil”.

Eu am postat, nedumerită, mai multe semne de întrebare.

”??????”.

El mi-a răspuns:

”Bună seara.”

”Bună seara, Thomas. Ce e incredibil?”

”Abia am terminat de citit convorbirea ta cu el. O! Chiar îmi pare rău pentru tine.”

”N-a fost prea plictisitor?”

”N-a fost plictisitor, am citit-o ca pe un chat. Deci 26 februarie a fost ultima dată când ai auzit de el?”

”Da”.

”Deci totul a mers bine”.

”Da, dar sunt unele lucruri pe care nu le știi. La un moment dat am înțeles că nu e cinstit. Nu eu personal, cineva mi-a spus despre scammeri și am citit pe Google despre asta. Crezi că am fost foarte proastă? Sau vinovată? Sunt așa confuză.”

”Oh, vrei să știi ce gândesc despre toate astea, așa-i?”

”Te rog.”

”Am să-ți spun exact adevărul. Nu ai fost proastă. Dar a fost ceva greșit, i-ai cedat cam repede.”

”Da, au fost câteva momente care m-au impresionat, dar nu știu de ce. Primul a fost când mi-a spus că e american și poate să vorbească, sau așa ceva. Habar n-am de ce m-a impresionat atât de tare. Apoi a fost când mi-am dat seama că e în pericol, din cauza războiului. Și când mi-a povestit despre colegul care a fost împușcat. De fapt cred că mă simțeam foarte singură și aveam nevoie de așa ceva.”

”Am observat că a folosit exact acele cuvinte care pot mișca orice femeie în toate mințile. Așa că nu te învinovățesc.”

”Nu mai contează. Important este că eu am fost foarte cinstită cu el și am investit tot sufletul meu în această poveste. Acum îmi dau seama, dar atunci… În sfârșit, măcar e o poveste bună pentru cartea mea, nu-i așa?”

 

”Desigur. Dar ce titlu ai de gând să-i dai?”

”Virtual”.

”Ăsta e titlul?”

”Da. Ți-am spus că deja am publicat într-un site, în serial, 15 capitole sub titlul ăsta.”

”Ok. Am și râs în vreo două locuri.”

”Adevărat? Omul nu avea simțul umorului. Thomas, vreau să vezi ceva.” I

I-am trimis un articol de pe blog în care postasem o fotografie de-a lui. De fapt, aceea de care mă îndrăgostisem. El n-a văzut articolul, așa că îmi povestește în continuare:

”Acolo unde ai întrebat ”Cum sunt compatibile armata și comedia” și unde ai spus: ”Credeam că îți plac filmele de război”.

”Știi, l-am provocat la discuția asta cu filmele pentru că bănuiam că nu are vârsta pe care spusese c-o are. Majoritatea filmelor lui preferate erau de prin anii ’90”.

”Ești isteață.”

”Cred că are vreo 30 de ani”.

”L-ai prins repede”.

”Sau poate chiar mai puțin. Îmi trimitea o grămadă de stickere, parcă era copil”.

”O, aici a dat-o în bară. N-a fost prea deștept.”

”Dar mi-a părut rău după ce s-a terminat relația. Tu privești dinafară, dar eu eram deja dependentă. M-a blocat și a fost așa de dureros!”

”Da, așa fac. Am văzut o grămadă ca el aici. Te blochează înainte să acționezi.”

”A doua zi dimineața când n-am avut cu cine să-mi beau cafeaua am fost foarte deprimată. Și încă sunt. A folosit imaginea Generalului John F. Campbell, șeful misiunii de menținere a păcii din Afghanistan. Ai văzut articolul? Uită-te, te rog.”

”Încă se încarcă, internetul e prost. Dar se va deschide în curând.”

”Okay. Știu că aveți probleme cu internetul acolo.”

Într-adevăr, știam.

”Wow! Tocmai m-am văzut pe mine cu o grămadă de text.”

”Da, textul nu e despre tine. Dar mi-a plăcut fotografia și am atașat-o.”

” Ce-ai scris acolo?”

”Articolul se numește Îngerul meu are cont pe Facebook. Am trei rubrici pe site.”

”O, asta e chiar drăguț”.

”Una este Like/Dislike, o cronică de Facebook. Alta este romanul pe care îl public, iar a treia se cheamă Bărbații din viața mea. Asta e vinovată pentru povestea mea cu scammerul.”

”Asta e bine . Sunt fericit pentru tine.”

 

”Fericit? De ce? Eu am fost foarte nefericită.”

”Vreau să spun acum, nu atunci.”

”Știi, l-am tot căutat. Și am dat de alți scammeri.”

”Știu, a trebuit să faci asta pentru că sentimentele tale erau reale.”

”Da.”

”Sper că ai scăpat de ceilalți scammeri.”

Adevărul e că nu scăpasem. Da, probabil are dreptate, ar trebui să scap. I-am spus:

”Trebuie să găsesc un final frumos pentru romanul meu. Thomas, la un moment dat un bărbat m-a contactat și mi-a spus: Bună, sunt Patrick. Eram sigură că e el. L-am întrebat: Patrick al meu? Multă vreme am fost sigură că e el.”

”Sunt sigur că încă mai e pe undeva prin preajmă.”

”E așa de dificil, habar n-am care e numele său real, cum arată, nimic.”

”Probabil va folosi un alt nume ca să ajungă la tine.”

”În mintea mea el arăta ca Generalul Campbell. Era așa de greu să separ imaginea de persoana sa reală. Încă mai țin legătura cu acel Patrick care am crezut că e el.”

”Vezi, trebuie să ai grijă cu persoanele care au puține fotografii pe pagina lor de Facebook. Majoritatea sunt scammeri.”

”Știu că folosește o identitate falsă. O, acum știu cu precizie care e scammer, după profil. Au și câteva întrebări tip, zici că folosesc manuale. Am citit o grămadă despre ei. Pot să spun că sunt expert. Chiar aș vrea ca romanul meu să servească altor femei să nu trăiască ce-am trăit eu.”

”Hahaha. Manuale? La dracu’, răi băieți!”

”Toți folosesc acceași exprimare. Am citit că sunt peste 700 de profile de Facebook care folosesc imaginea generalului Campbell.

”700? Generalul ăsta mai trăiește?”

”Da, tocmai s-a retras pe 2 martie. Are o nevastă vie și doi copii. I-am văzut în câteva înregistrări video. Nu mi-l imaginez postând emoticoane pe Facebook și uitându-se la Blonda de la drept”.

”Nu înțeleg de ce 700 de scammeri ar fi folosit profilul lui.”

”Știi, mai am o pagină de Facebook unde i-am cerut să fim prieteni. I-am trimis acolo fiecare capitol din carte. În românește. Nu mi-a răspuns niciodată, dar am văzut că se uită pe ele. I-am găsit fotografia pe internet. Ți-o trimit să vezi cum arată. Aici era cu prima doamnă a Afghanistanului.”

”E un bărbat foarte arătos. Mi-ar fi plăcut de el dacă nu te-ar fi stresat atât.”

Doamne, ce drăguț! Oare chiar îi pasă?

”O, dragă, n-a fost numai stres. Sunt și unele lucruri bune. A fost o perioadă fericită. Am simțit că trăiesc. Nu regret ce s-a întâmplat.”

”Chipeș general. Asta e fotografia în care zâmbește, pe care ți-a trimis-o?”

Astea erau lucruri pe care le știa, le reținuse din materialul pe care i l-am trimis. Se vede că îl citise foarte atent.

”Da, e bine”, mai zice el, probabil privind încă fotografia generalului.

Dacă vreți să vedeți și voi cum arăta generalul, dați o căutare pe google. Generalul John F. Campbell.

”O, și mai e ceva ce m-a făcut să fiu suspicioasă”, îmi amintesc eu. ”Spune-mi și mie, ce dracu’ (scuză-mă) să caute un general în patrulare?”

”Și eu mă întrebam. Un general nu merge în patrulare”.

”N-ar fi trebuit să stea la birou și altcineva – ofițeri inferiori – să meargă în patrulare? Bine, hai să-l lăsăm în plata Domnului. Oricum, nu-l mai iubesc. Îmi pare rău că te-am stresat cu problemele mele. Dar îți mulțumesc că m-ai ascultat. Ai fost ca un psihoterapeut pentru mine. Nu aveam cui să spun toate astea. Nu știu de ce am fost atât de deschisă cu tine. Poate pentru că ești atât de departe și nu poți să mă vezi roșind.”

”Haide, la ce sunt buni prietenii?”

„Oricum, ai fost foarte empatic și înțelegător. Îți mulțumesc încă o dată. Mulțumesc, prietene. Dacă pot să-ți întorc serviciul, îți stau la dispoziție.”

”Iar eu îți mulțumesc că m-ai ales pe mine. Și eu am învățat foarte multe.”

”O, nu-s așa mândră de asta. Te-am ales pentru că arăți bine. Nu știam că ești așa înțelept. Acuma știu.”

”Zâmbește”, îmi zice el.

”Chiar zâmbesc”, îi răspund eu.

”Îți mulțumesc că m-ai ales”, îmi spune el din nou.

”Bine, mulțumește Facebook-ului”.

”Da, mulțumesc Facebook-ului”.

”Ce altă șansă ar fi fost să ne cunoaștem?”

”Cred că, în timp, ne vom cunoaște mai bine. Și chiar îmi va plăcea și mai mult.”

Doamne, mi-a trecut o săgeată prin inimă. Chiar vrea să ne cunoaștem mai bine. Chiar părea încântat.

”Nu știu de ce mi-e atât de ușor să vorbesc cu tine. Mă simt de parcă te cunosc dintotdeauna. Nu sunt așa de vorbăreață în viața reală. Aici, online, suntem alte persoane.”

Credeți-mă, chiar asta am simțit. Ceea ce scriu aici este cuvânt cu cuvânt din conversația noastră. Această ușurință în comunicarea dintre noi a fost cred ceea ce ne-a legat. Vorbeam cu el ca și când mi-ar fi fost un prieten vechi. Și noi ne cunoșteam de ieri. Iar când spun ne cunoșteam… O, Doamne, ce dar minunat, o ființă cu care să comunici ca și cum ar fi un alter ego. Deși ne despărțeau atâtea. El îmi face o mărturisire. E rândul lui.

”Să-ți spun ceva. Ești prima doamnă albă cu care discut pe chat.”

”Serios?” mă mir eu.

”Serios”, îmi răspunde el.

”M-ai făcut să râd”, îi zic.

”Nici eu nu vorbesc prea mult. Doar aici, cu tine.”

”Nu, dragă, eu vorbesc, tu asculți”.

”Vorbesc și eu”, îmi spune el și îmi trimite un emoticon cu o față zâmbitoare și îmbujorată.

”Da, o relație stranie”.

”Wao (un fel de Wow, în engleza lor). Chiar m-am simțit bine cu tine”.

”Sunt fericită. Pentru tine și pentru mine.”

”Sunt fericit că ești fericită.”

”Nu-i ușor să găsești pe cineva cu care să te simți așa deschis”.

”Asta-mi doresc să fac pentru oamenii din jurul meu. Pentru asta mă rog.”

”Înțeleg. Pentru mine e important, pentru că trăiesc la țară, nu prea am oameni în jurul meu. Trăiesc aici doar cu mama.”

”Să ai grijă cu oamenii.”

”Bine, promit.”

”Bine. Ce oră e acolo? Vreau s-o compar cu ora de-aici.”

”Thomas, dacă vrei să mergi să te culci, poți s-o faci, poate ești obosit. Acum e 11,40. În curând va fi mâine.”

”Wow. 2 ore diferență. Aici e 9,40.”

”Ai petrecut o grămadă de timp cu mine. Îți mulțumesc. Îți voi traduce articolul cu îngerul.”

”Da, îți mulțumesc c-ai stat cu mine. Mulțumesc.”

”A fost plăcerea mea. Crede-mă”.

”Am să aștept,” spuse el, referindu-se la articolul cu îngerul.

”Bine, Thomas”.

”Okay, odihnă plăcută peste noapte. La revedere”.

”La revedere. Vorbim mâine”.

”Da. La revedere”.

 

 

 

Etichete

Femei de 10 pe Facebook