Ea și El Ultimul romantic

Vaccin de pandemie – Iubirea!

Suntem plămădiți pentru a iubi. Sau, dacă în structura noastră, din vreo eroare nefericită, nu există această latură, ei bine, putem să o învățăm. Nu-i pe numărătoare sau cu manuale de predare. Nu prea există nici tehnici de a o înțelege, dar nici nu cred că e cazul. De iubire trebuie să te lovești, să dai cu fundul de lumina ei, să te rogi pentru eliberare, să vrei și să nu vrei și apoi să vrei din nou. Și cât de tare mă doare când văd cum e luată în derâdere. Păi, bunii mei nebuni, iubirea nu e programare matematică, nu e în definiții, nu e trâmbițată fără fapte, nu e doar o vorbă goală.

 Dar, cred eu că-n vremuri de neliniști, acum, când gândurile nu mai au siguranță și-au căpătat bariere, iubirea e un soi de vaccin gratuit. Rapid și fără durere. Lasă, desigur, semne adânci și nu le poți scoate nici cu vreun înălbitor și, cu atât mai puțin cu dezinfectant de rațiune. Ea este felul prin care putem da lumii înapoi, așa cum și ea ne-a dat nouă, dragoste. Măcar avem cu toții același soare, care nu arde, ci doar liniștește. Iubirea ne poate vindeca de noi. Ne poate rupe de dorința asta de-a fi mai cu moț decât alții.

Iubirea e o combinație letală de altruism cu respect, cu profunzime și furnicături. Să iubim în toate modalitățile posibile. Și poate așa și noi vom fi cumva, într-o altă descriere a noastră. Nu știu dacă izolarea e prilej de-a înțelege ceva din ce trăim, dar sunt mai mult decât sigur că iubirea ne poate ține, mintea să nu o ia razna, iar sufletul, sufletul poate fi făcut iubire.

Nu mă refer la floricele, dragilor. La declarații pe Facebook ori la telefoane de curtoazie. Mă refer la sprijin direct, mă refer la iubirea față de noi și de cei din jur, prin responsabilizare. Aici suferim puțin, știu, dar iubirea-i cu suplicii majore, așa că asta-i doar frecție la picior de lemn. Hai să iubim oamenii! Dar așa, serios, pe bune. Nu să-i spilcuim și poleim pe dinafară și să ne provoace silă pe dinăuntru ori să-i mânjim pe la spate, mai ceva ca pe oul roșu pe care trebuie să-l vopsim curând.

Eu nu sunt vreun bun samaritean, dar ce să vezi, educația m-a învățat să iubesc. Și tare m-am plictisit eu de cei care spun și nu simt, de cei care spun și nu fac, sau de cei care consideră că au reguli de-a iubi, doar așa, ca să se vadă bine. Astfel, după mine, un tip cerebral care niciodată n-a epatat, trăindu-și, cu decență, o lumină plină de cusururi, dar strălucitoare până la cer și-napoi, iubirea asta ne-ar vindeca.

De mască n-avem nevoie. Avem nevoie de suflet. Să dăm voie iubirii să ne schimbe. Nu ne va mușca, nu ne face mai mici și nici mai puțin umani. Ba dimpotrivă. Lumea poate trăi prin ea, prin înțelegere, răbdare și cumpătare. Și să-i iubim pe oameni. Acolo e cheia. Oricât de mare ar fi prostia, să știți că și ea, cu puțină iubire, se poate colora. Nici nu-i nevoie să înveți prea mult pentru asta. Doar acceptă și renunță la încăpățânarea care te face pe tine miezul lumii, înțelege că nu ești nici cel mai bun și nici cel mai special, învață să crezi, să dai șanse, să nu judeci. Așa te apropii de iubire.

Și vei simți cum și oamenii arată altfel! Iar pandemia va fi mai puțin înspăimântătoare, pentru că ce să vezi, acum planeta nu moare, ci renaște. Și oricât de dur sau absurd ar părea, iubirea asta mai poate face oamenii de pe planetă să trăiască pe ea. Altfel, s-ar putea oricând ca vreun virus ucigaș, de suflete și de orice, să-i ia de printre noi! Stau în casă și iubesc. Aș vrea mai multă liniște. Se poate? Aș vrea să ies, cu iubire, într-o lume mai bună!