Povestea mea

Un meci de fotbal, arbitrat de ….Ana Blandiana!

 

Şi-o poate imagina cineva pe Ana Blandiana arbitrând un meci de fotbal? Presupun că nu. Şi totuşi un asemenea meci a avut loc.
Era în 1983, în primele zile ale lui iunie. Alături de numeroşi alţi scriitori, mă aflam la Oneşti, la „Zilele culturii călinesciene”, organizate ca în fiecare an de Constantin Th. Ciobanu. Ca să ne scoată la soare dintre zidurile clădirilor între care participam la interminabile dezbateri (captivaţi de aceste dezbateri, întrutotul libere, uitam să ne mai uităm la ceas), primarul oraşului ne-a propus să jucăm un meci de fotbal pe stadionul oraşului. Să-l jucăm noi, scriitorii, nu să ne ducem ca spectatori la unul jucat de alţii! Propunerea a produs animaţie şi fost acceptată, tocmai pentru că era trăznită.
Pe stadion ni s-a pus la dispoziţie echipament real, din acela folosit în meciurile oficiale, inclusiv ghete cu crampoane. Ana Blandiana, care de la început a anunţat că vrea să fie arbitru, a primit binecunoscutul costum negru şi un fluier. Nicolae Manolescu şi-a constituit o echipă puternică, chemându-i să joace alături de el pe Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Radu Călin Cristea şi Ion Bogdan Lefter (ultimii doi, tineri şi agili, membri ai Cenaclului de luni). Echipa din care făceam eu parte îi mai cuprindea pe (mai puţin sprintenii) Mihai Zamfir, Dan Culcer, Ovidiu Genaru şi Bogdan Ulmu.
Ca să nu jucăm în faţa unor tribune goale, ceea ce ar fi fost dezolant, primarul avusese grijă să aducă, cu concursul unei profesoare de română, patruzeci-cincizeci de eleve de liceu, instruite să aplaude când ar fi fost cazul. În timp ce ceilalţi se chinuiau să îmbrace şi să se încalţe, trăgând de câte o mânecă sau sărind caraghios într-un picior, eu m-am furişat la fete şi le-am rugat – spre amuzamentul lor – să scandeze, când am să le fac semn: „În materie de sex/ Cel mai bun este Alex!”
Nu mă pricepeam deloc la fotbal, spre deosebire de Nicolae Manolescu, capabil să alerge şi să dribleze aproape ca un profesionist. Totuşi, când a început jocul, am început să mă agit cu mult zel. Drept urmare, încercând să-l deposedez pe Nicolae Manolescu de balon, l-am faultat grosolan. Imediat Ana Blandiana a fluierat şi a dictat lovitură liberă… în favoarea mea!
Nicolae Manolescu a început să protesteze:
– Este de neconceput! Alex m-a lovit pe mine, nu eu pe el.
– Nu contează! a spus hotărâtă Ana Blandiana. Alex a scris mai frumos despre cărţile mele decât tine. Iar dacă mai protestezi, te dau afară de pe teren.
Nicolae Manolescu fierbea de indignare. Tocmai atunci, cu un sadism care nu-mi este caracteristic, le-am făcut semn fetelor din tribună. Şi ele au început să scandeze:
– Îm materie de sex/ Cel mai bun este Alex!
Nicolae Manolescu a rămas consternat. Avea, pe faţă, expresia cuiva care simte că totul se prăbuşeşte în jurul lui.