Povestea mea

UMILINȚA,  PAS CU PAS…

La noi, toate răspunsurile – atunci când vorbele, dacă le descifrezi și devin răspunsuri – se formulează doar așa: Vom vedea mâine! O să facem mâine! Vom studia, vom vorbi între etc etc! Lucrăm! Se vor lua măsuri! Se va înființa o comisie! O zi, două, nouă. Iar urmările atât de multor conversații la nivelele superioare se suprapun, se încâlcesc, devin confuze până la ilogice, până la a fi distructive! Ele vor să devină reguli dar, dacă fiecare dintre participanții la încâlcitele conversații vrea să se remarce, să-și dovedească înțelepciunea, atunci ideile se izbesc cap în cap. Nenorocirea este că niciun cap nu se sparge. Nici măcar nu se învinețește locul izbiturii. Nu intenționez să fac analiza vorbirii indescifrabile atât ca pronunție cât și ca vreun conținut ideatic, ci semnalez – cât pot – urmările acestui imens sistem cacofonic. El, sistemul, nu este o greșeală, este, la origini, o otravă malefică, crescută în sângele unor neființe, unor entități moleculare fără spirit, reci ca niște reptile. Sistemul e dublat de o impotență originară care, în gura și în mâna celor care o mânuiesc, devine, de fapt se transformă, precum cameleonul ce-și schimbă culoarea ca să se ascundă de primejdii, devine, așadar, primejdie, frică, obsesie, disperare, ură, moarte!

Misterul este că ceea ce ilustrează noul sistem de a conduce lumea –sistem  descoperit cu faimă, cu surle și trâmbițe – este răspândit ca râia. Boală eradicată de mult, dar care, deodată, și-a făcut loc, ca o falsă vedetă, și începe lupta pentru a se face din nou remarcată!

Pe de altă parte, discursurile despre care pomeneam nu au nici măcar intenția de a fi puse în aplicare sub vreo eventuală formă acceptabilă. Golite fiind de conținut, ele au un scop contrar și nu de ,,a nu face,, , ci de ,,a face rău,,.Foarte rău. Se vede cu ochiul liber. Un grup de ,,molecule,, de râie acaparatoare își arogă dreptul de a prolifera. Drept care cei mulți, ființele normale, umane sau animale, nu contează și trebuie să dispară.

Râia! Ce cuvânt ciudat, urât, care te face să te scarpini tot timpul. Să încerci s-o înlături cu orice mijloace. Dar până la a spera că o eradichezi, suporți, suporți umil, cu mici proteste, înjurând în gând și tot întrebând nedumerit ,,De ce tocmai eu?,,. Și până afli un răspuns logic, se dezvoltă alături, în mintea și sufletul tău, o nouă specie de virus, umilirea. Nu poți scăpa de boală și, în schimb, te simți neputincios, înjosit, înlăturat, îmbolnăvit, netratat, ca și cum ai avea două capete, disprețuit, umilit la maximum.

Spre final – nu cel al umilirii și disprețului care se insinuează zilnic într-o viață ce părea normală- ci finalul scriselor mele oneste, încerc să descopăr răspunsuri. De unde au apărut, unde s-au născut aceste specimene stranii, atât de dotate cu o nevolnică putere de distrugere? Ce caută între oameni? De ce vor totul și, mai ales, de ce vor aceste entități viața oamenilor?

În timp, am înțeles că, de-a lungul vieții ei, omenirea a suferit și probabil va mai suferi cât există, din cauza unor intruși malefici care slujeau, chipurile, progresul. Acum însă, cu regret, simt pe pielea mea cât de otrăvitor este contextul în care apar să ne dirijeze viața cei așa-ziși ,,responsabili,, cu progresul. Repet, însă, un lucru: progresul nu a fost întotdeauna folosit în scopuri bune, benefice. Iar în vederea aplicării progresiste au apărut entitățile  care, în lăcașul sufletului cu bune intenții, și-au instalat schelete de diavoli, înconjurate de mulți consilieri plini de entuziasm. Dar când ar trebui să dea vreo lămurire clară, își astupă botul cu o mască neconformă și, pe mutește, își îndreaptă atenția către seiful cu monede invizibile care țopăie, firește nevăzute, adunate din micile procente sosite pe calea aerului.

Cred că mi-am răspuns parțial. Cine sunt. Întrebarea următoare este până unde vor avansa cu progresul? Cât mai rezistă? Sau noi, pământenii, cât vom mai exista? Știți ceva? Vorbim altădată, pentru că, ce să vezi, constat cu stupoare , ciolanul încă mai are zgârciuri pe el!

Cristina Deleanu, București, aprilie 2021