banner marshal garden
Ea și El Povestea mea

Tulburătoarea scrisoare a unui bărbat lovit de soartă, către sufletul-pereche

Sunt M.T., rezidentă la Spitalul Fundeni. Zilele trecute, pe unul din holurile Clinicii de Neurologie, am găsit, mototolită pe pervazul ferestrei, o scrisoare. Era scrisă cu pixul, de o mână tremurată, din ce în ce mai tremurată pe măsură ce rândurile se adunau pe hârtie. Acestea se înclinau și ele, din ce în ce mai mult, către colțul foii rupte dintr-un caiet studențesc de matematică. Nu știu dacă autorul ei – cu siguranță un nefericit, căci la noi rar vezi câte un chip fericit – a renunțat s-o mai ducă la capăt, poate a apucat să o transcrie în laptop, sau…pur și simplu, poate nu a mai putut. Când te apropii de hotarul dintre viață și moarte, nu-ți mai ajung uneori puterile nici măcar pentru a trage aer în piept…Nu știu dacă am făcut bine, citind scrisoarea. Odată parcursă însă, am simțit nevoia să o fac cunoscută și altora. Nu e niciodată prea târziu să ne scuturăm de capricii și să ne bucurăm de lucrurile frumoase care ni se întâmplă. Căci viața e uneori atât de nedreaptă și ne putem trezi, peste noapte, într-o mare de nefericire, din care să nu mai găsim ieșirea…
„….Când te-am văzut atunci, pentru prima oară, pe peronul gării din Paris, am știut cu siguranță că tu ești Aceea. Că ești ființa pe care o așteptam de-o viață, pe care zadarnic o căutasem în toate femeile ce-imagemi frecventaseră sufletul, și în care nu întâlnisem decât fragmente din tine… Nu știam nici cine ești, nici cum te cheamă, nici ce culoare are pașaportul tău. Blondă cum erai, cu pistruii împrăștiați pe obraji și cu ochii de un albastru năucitor, puteai fi foarte bine o nordică. Sau o poloneză, o rusoaică, ceva de genul ăsta. Dar destinul știe cum să așeze lucrurile și ți-a strecurat în poșetă pașaportul vișiniu, românesc. Era forfotă mare în gara pariziană, foarte mulți cetățeni de culoare, valize lunecând de colo-colo pe rotițe minuscule, îmbulzeală pe la diversele chioșcuri, apoi polițiști cât cuprinde – tocmai avusese loc episodul ” Charlie” – , dar totul se derula în jurul meu fără ca eu să văd ceva : parcă era o peliculă alb-negru, din care se detașau net părul tău blond, pistruii imageroșiatici, ochii azurii… Când mi-ai răspuns cât e ceasul ( banala întrebare cu care noi, băieții, obișnuim să agățăm fetele) mi-am dat seama că nu voi avea niciodată vreun alt drum, decât alături de tine. Că destinul m-a adus în preajma ta, pentru a nu te mai lăsa niciodată să te îndepărtezi. Puteai să fii și finlandeză, și poloneză și ucraineancă, ba chiar și din Papua-Noua-Guinee, sub acoperire, soarta mi te-a scos în cale și eram decis să nu-ți mai dau drumul…Ți-am mulțumit, în engleza mea cu accent iliescian, după care ne-a pufnit pe amândoi râsul: ceasul gării trona mare, chiar deasupra capului nostru. – Călătoriți departe? Te-am întrebat. – Acasă – mi-ai răspuns. În România. Sunt studentă la Arte, la Sorbona…Pământul prinse a se roti din ce în ce mai repede, cu mine înfipt în el : Destinul ținea cu mine, deja lucrurile se simplificaseră foarte mult, era o conspirație a Universului pentru ca noi doi să fim împreună. Ți-am vorbit, la rându-mi, despre motivul călătoriei mele la Paris ( după divorț, fiul meu se stabilise cu mama lui, la Alfortville, o suburbie a Parisului și-l vizitam o dată pe an) , după care, la o cafea,mai ii minte?, ne-am povestit amândoi viețile. Trenul meu plecase demult, ducă-se, până la trenul tău mai erau însă câteva ore, pe care le-aș fi vrut câteva vieți de om. Niciodată nu m-am simțit mai atras de o femeie ca atunci, niciodată nu am avut acest sentiment că simt, cu câteva fracțiuni înainte de a deschide tu gura, ce vei spune, iar ceea ce spuneai, oricât de banal n-ar fi fost, mă înfășura într-o dulce îmbratișare, al cărei prizonier mă vroiam pe viață.
….Ne-am revăzut după două săptămâni, la București. Îți amintești? L-imageam reînvățat amândoi pe dinafară, cutreierându-i, pe jos, apoi cu bicicletele, bulevardele, parcurile, străduțele ascunse, centrul toropit de căldură, pădurile deprimprejur. L-am redescoperit cu alți ochi, cu ochii sufletului de data asta, deși amândoi crescuserăm în el, e drept, la aproape două decenii distanță. Apoi a venit toamna și mi te-a confiscat din nou Parisul, condamnându-mă la temnița vieții fără tine. Singurele frânturi de libertate erau prelungile noastre convorbiri pe internet, în care le mulțumeam, seară de seară, tuturor sfinților pentru binefacerea numită Skype. Chiar și așa, bântuite de întreruperi, de stop-cadre și de liniști prelungite, de hâc-uri și hop-uri, dialogurile noastre îmi bandajau serile pustii, deschizându-mi câte o mică fereastră către un viitor care, în sfârșit, după mari decepții, începea să se coloreze în roz. Dar, până una alta,eu rămâneam în cenușiul meu, iar tu – între culorile tale, acolo, la Sorbona unde au învățat marilor oameni ai lumii ; rămâneai să pictezi imageSena tulburată de vântul toamnei și să te plimbi pe Champs Elysees, înfășurată în fularul lung de trei metri, pe care ți l-am făcut cadou la despărțire. Insă ne iubeam, și asta era mai important decât orice, pe lumea asta, mai important decât rotirea Pământului, alinierea planetelor, atacurile teroriste sau virușii letali care cutreierau diferite colțuri de lume, făcând ravagii…
Probabil că viața mea urma să devenit perfectă, la un moment dat. Aveam toate premisele din lume pentru a fi fericiți, toate energiile pozitive se coalizaseră în direcția noastră, toate visele noastre se împleteau într-unul singur : acela de a fi împreună. Și aparent, nu ne stătea nimic în cale. Tu mai aveai un an, până la absolvire și deja te aștepta un loc cald, la o mare agenție de publicitate, eu începusem deja să caut o locuință pentru amândoi, nevrând să amestec amintirile trecutului în noua mea poveste, gata fiind să renunț, fără nicio remușcare, la casa pe care cu atâta trudă o construisem cândva, pentru familia mea.
Și deodată, Destinul.
Același.
Blândul, bunul, generosul, minunatul Destin care-mi ținuse partea în boy with a problemtot acest ultim an, mi-a dat decisiva. Parcă pentru a echilibra, în chip malefic, toate lucrurile bune pe care le făcuse pentru mine, în tot acest timp. Ții minte durerile cuplite de cap, care mă chinuiseră pe tot parcursul ultimei tale veniri acasă, de Anul Nou? Râdeam împreună de ele, sfidându-le și glumind pe seama faptului că, uite, încă nici nu suntem împreună, și-mi dai deja dureri de cap! Nici nu bănuiam pe atunci că ele reprezentau, de fapt, începutul Sfârșitului…Nu ți-am mărturisit, dar nu am reușit să te conduc la aeroport nu pentru că șeful meu a fixat o ședință ultraimportantă chiar la acea oră, ci pentru că mi se făcuse atât de rău, încât cu greu mă puteam ține pe picioare. O menghină nevăzută îmi strângea tâmplele, vederea mă arunca în insule de întuneric, alternând cu lumini orbitoare ce veneau din neant.. Nici tăcerile ultimelor săptămâni nu s-au datorat acelui proiect important de care ți-am vorbit și de care depindea, chipurile, viitorul meu. Am mințit, tot sperând să-ți pot da, la un moment dat o veste bună…
…M-am hotărât totuși să-ți scriu aceste rânduri. Și asta abia acum când, după repetate investigații pe care le-am ținut departe de tine, am primit verdictul. Acum trei zile, când medicul de la Fundeni mi-a comunicat diagnosticul, am parcurs, într-o frântură de clipă, un ocean de senzații : la început am crezit că auzul îmi joacă feste, apoi, după ce denumirea științifică din fișa medicală mi-a fost detaliată și mi s-a oferit un pahar cu apă, pământul a prins a se roti, cu mine cu tot; din amețeala aferentă m-am trezit cu sentimentul că trăiesc, de fapt, viața altuia, că ceea ce mi s-a spus și mi se întâmplă, nu era de fapt pentru imagemine. Am revăzut, în câteva clipe, pelicula întregii mele vieți. Un cenușiu generalizat, din care răzbăteau nuanțele palide ale chipului lui Andrei, puștiul meu, și peste tot, în fiecare clișeu, cumva în ceață, profilul tău, părul tău blond, pistruii roșcovani, ochii albaștri precum cerul ce acum mi se prăvălise în cap… În capul acesta, care mi-a făcut cea mai neghioabă surpriză a vieții, lăsând să se furișeze în el otrava care, iată, ne va ucide iubirea și, odată cu ea, pe mine însumi..
Draga mea, prețioasa mea, nestemata mea, auria mea cu ochi albaștri, iartă-mă de pe acum pentru tristețea pe care ți-o voi aduce în viață! Am sperat tot timpul că, mai mare fiind, voi fi mereu îngerul tău păzitor și că nimic rău, niciodată, nu te va atinge, cât timp îți sunt alături. Dar iată că judecata mea s-a dovedit a fi mai străvezie decât rochia ta roz cu buline, în care m-ai așteptat, vara trecută, la aeroportul Charles de Gaulle, căci lângă tine nu voi mai fi, peste puțină vreme. Decât poate în fotografiile acelea, pe care am apucat să ni le facem pe malul mării, la Cannes, în ziua când ne-am pus pe deget inelele de logodnă…
Iți cer iertare, iubire a vieții mele, pentru incapacitatea mea de a-mi duce visul până la capăt, pentru slăbiciunea mea în fața bolii, pentru capul meu nătâng, care, pe lângă ideile bune, a fost în stare, iată, să producă și o cruntă maladie, fără leac. Cât încă mai pot așeza, coerent, cuvinte pe hârtie, vreau să-mi promiți că nu vei îneca în lacrimi ochii aceia albaștri și frumoși, care mi-au luminat – pentru atât de puțin imagetimp, e drept – viața. Că nu vei insista să asiști la stingerea mea, că îmi vei lăsa tihna jocului de unul singur, de-a viața și de-a moartea, și că vei fi de acord să păstrezi imaginea mea cea de-nceput, în ziua aceea specială, când, printre valize, polițiști și pasageri, am fost deodată sigur că mi-am întâlnit fericirea.
Rămâi cu bine, draga mea, plânge-mă puțin, îți dau voie, plânge-mă în timp ce-ți plimbi penelul pe un peisaj trist, de iarnă, după care întoarce-te la viață; ai multe de trăit, iar eu te voi veghea din lumea spre care mă îndrept, după ce mi-am consumat, se pare, cota de fericire alocată de Destin.”

 

Surse foto: passionate-souls.tumber.com, defensepersonelle.com,2do2go.ru, trudimurray.com, emigrados.ru, vk.com

Femei de 10 pe Facebook