Bombănelile Marinei Editoriale

Tocmai când să-mi iau transferul pe Venus….

Zilele trecute – culmea! taman când mă întrebam, citind diverse porcării virtuale, dacă nu cumva ar trebui să-mi iau transferul pe planeta Venus, am primit o invitație care m-a pus pe gânduri ( în ultima vreme, stau mai mult pe ganduri, decât se stă pe saltelele Dormeo! ). Directorul unui liceu de prestigiu din București mă invita să am o întâlnire cu elevii de clasa a XII-a, în care să le vorbesc despre experiența mea, despre alegerea unui drum în viață, despre tenacitatea de a-ți urma visul, despre sistemul meu de valori și , in general, despre ceea ce cred eu că este important să știe despre viață adolescenții vremurilor noastre. 

“-Sunteți sigur că pe mine mă vreți? Tocmai am ajuns la concluzia că sunt o persona non-grata și că părerile mele nu valorează nici cât cepele degerate din vremurile în care iernile aveau și ceva ger.”. A urmat un scurt dialog, pe care, din respect față de energicii mei critici nu-l voi reproduce, preferând să mă bucur în intimitate de cele ce tocmai îmi fuseseră spuse. I-am mulțumit politicos pentru aprecieri si invitație, asigurându-l că mă onorează nespus ( și n-am mințit deloc!) , dar l-am rugat să-mi lase o zi-două de gândire. 

   …După care am început să mă gandesc. Tânăra generație nu-mi e străină deloc, cu toate bunele și mai puțin bunele sale. Mi-au trecut și mie prin mână, și nu chiar atât de demult,  doi adolescenți și destule fire albe mi-a marcat maturizarea lor. Așa că teamă de cei ce ar fi urmat să-mi devină “parteneri de dialog”, nu-mi era  deloc. Teamă mi-era de mine. Că n-am să știu ce să le spun, pentru a-i convinge, pentru a-i atrage, pentru a-i câștiga, dar mai ales pentru a-mi respecta principiile. După cum probabil ați observat, prefer să spun deschis ce gândesc, cu riscul găleților de lături pe care le-aș putea primi în cap, decât să mă ascund după vorbe poleite, de dragul de a  fi plăcută de cât mai mulți. 

Teama de care vă vorbeam m-a împins la o necesară și firească simulare. Nu, nu chiar în fața oglinzii ( am trecut demult de această fază primară, a dialogului cu un interlocutor virtual care să aibă chipul meu! ) . Și…am început să-mi imaginez ce aș putea să le vorbesc unor tineri de 18 ani… Am admis ca e musai să le vorbesc despre cât de importantă este pregătirea pe care o dobândesc în timpul școlii ( repet, era vorba de un liceu de renume), dacă vor să ocupe o poziție onorabilă în societate. Bleah! Mi-a venit să râd! Dacă mă voi prezenta cu o astfel de abordare în fața unor puști ai zilelor noastre, îmi vor râde în nas! Și-mi vor da nenumărate exemple de cunoscuți care au fost elevi sau studenți eminenți, eșuând mai târziu în poziții de  “looseri” , sau, și mai bine, exemplele unor inși ajunși în funcții înalte, dar care în școală au fost niște pușlamale ordinare. Nu, hotărât lucru, îndemnul de a învăța trebuie să i-l lăsăm lui Lenin, iar noi să ne adaptăm realității! 

M-am gandit apoi  să le vorbesc despre curaj. Despre curajul de a spune mereu ceea ce gândesc, cu riscul de a supăra. Curajul de a vorbi face parte din categoria generală a curajului – trăsătura care n-are voie să le lipsească. Lașitatea nu are voie să facă parte din arsenalul trăitorului într-o țară liberă…Bleah! Cum să-i învăț eu să-și spună curajoși punctul de vedere,  când există atâtea exemple de oameni care au “murit pe mâna lor”, sau mai bine zis , “pe mâna curajului lor”, susținându-și cu tărie punctele de vedere? Oare nu e mai sănătos să fii diplomat, să știi când să taci și cand să vorbești, să ai la indemână destule măsti, pe care să le îmbraci, în funcție de interlocutor.. Nu, hotărât lucru, “si tacuisses, philosophus mansisses” rămâne, în continuare, cea mai înțeleaptă strategie. La fel ca și cea cu “fă-te frate cu dracul , până treci puntea!”. Dar cum să le vorbesc eu tinerilor despre așa ceva, când eu insami am fugit cat am putut, de compromisuri. De înțelegerile cu diavolul, pe care am preferat să-l înfrunt, decât să mi-l fac frate?!?…

… Mi-e teamă apoi că, în timpul prelegerii mele,  ardeleanca din mine va aluneca, la un moment dat, spre tema dragostei de țară. Știu, le voi părea, brusc, desuetă si penibilă, vor încerca să-mi demonstreze că pe-aici nu prea mai e nimic de făcut, că țara e o ruină și că , în dragoste – inclusiv cea de țară – singura victorie e …fuga! Și mi-e teamă că  nu voi găsi suficiente argumente pentru a-i convinge că trebuie să iubească o țară care….of…in realitate văd și eu cum își devorează valorile, cum a uitat ce-nseamnă să stea dreaptă în fața națiunilor lumii, cum  se vinde pe nimic, cum își condamnă bătrânii la sărăcie, cum îsi poarta fiii din poarta-n poarta neputincioaselor spitale, cum îsi așează dascălii sub papucul elevilor și viitorul sub semnul incertitudinii….Dar, oare, are rost să-i conving de toate acestea?!? Oare nu le voi fi mult mai simpatică, dacă mă voi declara înfrântă, admițând că, de fapt, ubi bene,  ibi patria? Grea întrebare…

    … Și uite-așa, mă tot frământ de ieri încoace, dacă are rost să joc teatru, preț de două ore, spunandu-le unor tineri ce-mi pot fi copii, ceea ce vor ei să audă, dacă am voie să-mi “tac” principiile doar pentru a nu fi catalogată drept o duduie defazată, dacă mă mai asortez acestor vremuri și dacă sunt în măsură să-i învăț pe altii să le trăiască…. Încă n-am răspuns invitației, dar tare mă tem că mă voi rezuma la cei doi copii ai mei, pentru a le transmite principiile mele de viață. Și lor, e drept, tot cu jumătate de gură….

Rubrică oferită de

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • De înțeles scrupulele domniei voastre. Însă situația nu este așa de dramatică și de compromisă pe cât ar părea. Ar trebui să le vorbiți tinerilor chiar despre ce ați scris mai sus. Adică, să le vorbiți despre valorile și principiile fundamentale, perene pe baza cărora au fost construite Europa și România și cum au ”evoluat” pentru unii, poate pentru majoritatea, aceste ”valori” astăzi. Astfel încât dilema să nu fie la dumneavoastră ci la ei. Care vor trebui să înțeleagă că ei vor trebui să aleagă. Dar, după ce le veți fi spus alternativele, alegerea va trebui să fie în cunoștință de cauză.

    Da, societatea nu are nevoie de sute de mii de savanți ci de sute de mii de gunoieri. Desigur, fără savanți societatea nu va evolua. Dar, cu siguranță, nu va duce lipsă de numărul minim de savanți care vor împinge lumea mai departe. Iar acești savanți vor proveni din rândul lor ori din rândul unora ca ei. Sigur,, nici fără gunoieri societatea nu va putea exista. Am prins o săptămână de grevă a gunoierilor la Istanbul. Dacă mai ținea o săptămână, imensa metropolă ajungea să fie paralizată printre munții de gunoaie care apăruseră pe străzi. Prin urmare, între aceste extreme sunt nenumărate alte meserii de care este și va fi nevoie. Unele vor dispărea dar vor apărea altele noi. Ce meserie își vor alege sau vor fi nevoiți să practice este rezultanta unui fel de dans în doi: un pas îl fac ei, un pas îl face societatea. Pașii societății vin de la sine. Pașii lor? Ei bine, trebuie să-i învețe. Sigur, mulți vor avea sprijin din partea familiei a școlii etc. Dar fără alegerea și implicarea lor profesia sau meseria pe care o vor practica va fi una mai aproape de aceea de gunoier decât de aceea de savant. Societății, în ansamblu, nu-i pasă cine anume va exercita o meserie sau alta de care are nevoie. Ea are nevoie de meserii, profesii și atât. Și, cu siguranță, nu va duce lipsă de niciuna dintre aceste meserii. Exercitate de către oameni de aici sau de aiurea. Prin urmare, ei trebuie să conștientizeze că viitorul lor depinde, în cea mai mare parte de ei. Dar maturii au obligația să le arate adevărata oglindă a societății, alternative reale care li se oferă.

    Despre curaj, știu, este greu de dat un sfat ferm. Totuși, elevii trebuie învățați să facă diferența între curajul nebunesc și curajul inteligent. Adică ar fi absurd să crezi că dacă ai curajul să ieși cu pieptul scos pe calea ferată pentru a opri acceleratul care se apropie, ești un om curajos. Vei fi spulberat fără îndoială. Dar dacă ai inteligența și curajul de a găsi mijloace să te urci în accelerat, iar dacă situația este gravă și o impune, prin simpla tragere a unui mâner roșu, poți opri imensa forță a acceleratului. Ce vreau să spun este că elevii trebuie învățați să nu se arunce cu capul în zid și că orice obiectiv poate fi atins prin analiză și acțiune inteligentă. Uneori, de foarte multe ori, drumul cel mai scurt nu este linia dreaptă ci aceea sinuoasă. De fapt, se pare, o definiție globală a inteligenței ar putea fi aceea de adaptare circumstanțială a subiectului pentru atingerea obiectivelor. Cu precizarea că obiectivele pot fi nobile sau nu. Se știe doar, scopul scuză mijloacele dar nu le înnobilează. Calul Troian este un exemplu în acest sens.

    Despre patriotism da, este la fel de dificil să le vorbiți în plin avânt (parcă asistăm, totuși, la ceva domolire acum) al globalismului. Cu toate acestea trebuie să le prezentați valorile și principiile pe baza cărora a fost edificată România. Și trebuie, cu sinceritate, prezentată situația , la zi, în care ne aflăm precum și perspectivele pe care le avem, dacă vom continua așa. Un drum pe care popoarele care l-au urmat , le-a condus către dispariție. România a mai avut momente nefaste. A ajuns chiar să-i fie ocupată capitala. Și cu toate acestea a renăscut. Va renaște și acum. Iar aceasta se va realiza cu acelea care se vor dovedi conștiințe ale neamului. Care vor putea proveni și din rândurile lor.
    Părerea mea, spuneți da invitației. Și spuneți-le copiilor adevărul despre ce-i poate aștepta în viață. Fără a exagera rozul care se practică în astfel de situații.

    Succes.