Bombănelile Marinei Editoriale

Teoria relativității sau Eu, cea care nu îmbătrânește niciodată! 

 

Ceea ce vă voi scrie acum nu are nici cea mai mică legătură cu mărețul savant. Sau…poate are? Nici eu nu știu, știu doar că situații precum cea de mai jos mă mâhnesc nespus, deși și eu, la rându-mi, le-am alimentat cândva.

   …Când eram de 15-16 ani si auzeam vorbindu-se în jurul meu despre cineva, că “are 50 de ani”, în mod automat, creierașul meu adolescentin formula un verdict aspru și nedrept ( în fine, nedrept mi se pare acum!) : “Ooo! Ce bătrân(ă) e!”. Nu rosteam cu voce tare această inepție, dar mintea mea o fabrica pe loc și știu că nu numai a mea, ci și a tuturor colegilor mei de generație, care amendau orice individ purtator de “vârstă înaintată”. Nu mai vorbesc de cei care-și aniversau 7 decenii de viață și care mă făceau pe atunci să mă întreb:  “cum de încă mai trăiesc?”! 

Anii s-au rostogolit de atunci, destui – cât să-mi râsucească atât simțirile, cât și filozofia de viață. Am trecut eu însămi de 50 și zău dacă am simțit vreodată că-mi dau târcoale bătrânețile din contextul de mai sus! Aripile cu care îmi vine să zbor în toate direcțiile fâlfâie cu aceeași energie, fluturii roiesc în stomacul meu cu aceeași poftă de iubire, niciun munte nu mi se pare de neurcat și mă surprind uitându-mă deseori, cu tristețe,  la tinerii din jur, care-mi par , uneori, a nu mai ști să se bucure de viață. Razant, îmi mai amintesc de ruleta cu care, în adolescență, măsuram tinerețea celor din jur și decretez ca fiind “total defect”, modul în care îi priveam pe adulți, de la “înălțimea” vârstei mele. 

Sunt o fire analitică și nu mi-e greu să fac extrapolări, intuind cum mă privesc acum PE MINE, cei ce poarta vârsta mea de atunci. Probabil, ca pe o mamaie decrepită, valabilă doar pentru a tricota șosete de lână, a face gem, a crește nepoți și , eventual, a da un sfat, la nevoie. Dar cine mai are nevoie de sfaturile  noastre, ale celor ce am străbătut, pe propria piele, o viață? În niciun caz tinerii. Poate doar cei de-o seamă cu noi, curioși să vadă cum am gestionat noi, lucrurile care și lor li se întâmplă…

    Deși nu credeam o iotă din cele spuse, țin minte că i-am replicat nu demult fiului meu, într-una din acele constructive dispute mamă-fiu : “…nu-mi cere să fac acest lucru, Victor! ( nu mai are importanță despre ce era vorba!). Uiți ce vârstă am! “ Mă îndoiesc că Victor chiar a crezut în ceea ce mi-a răspuns, dar țin minte că m-a pus la punct foarte tăios, provocandu-mi însă o nemăsurată plăcere interioară : “Mama, termină cu prostiile! Uite-te la tine : tu ești un om tânăr! Nu ai voie să te ascunzi în spatele vârstei! Ar vrea multă lume să aibă tinerețea ta, să aibă o mamă ca mine! “ Dar probabil că, pentru fiecare din noi, părinții sunt acele entități care nu îmbătrânesc niciodată. Și, iată,  până și tinerii admit acest lucru. In rest, regula se perpetuează, în timp : la vârste fragede, adulții ni se pare niște “expirați”, în timp ce,  atingând, la un moment dat, chiar noi vârsta lor, refuzăm să acceptăm că bătrânețea ne dă târcoale și ne încăpățânăm să fluturăm peste tot bazaconii de genul “tinerețea e o stare de spirit”, “nu conteaza vârsta din buletin, contează cum te simți în suflet”, etc.

Dar, mărturisesc că, deși refuz să mă îmbăt cu apa rece a unor asemenea “frectii la picior de lemn”, m-aș bucura ca toți cei tineri și care acum sunt convinsi că ceea ce văd în oglindă, e veșnic, să nu uite că…nu chiar mâine, ci “poimâine”, vor călca pe urmele noastre și, deși în suflet își vor păstra tinerețea, oglinda le va spune altceva, iar tinerii ce vor veni în urma lor, îi vor cataloga nemilos, și pe ei,  în categorii nu tocmai optimiste. Aș vrea ca ei, tinerii ăștia atât de tineri acum, să ne privească cu îngăduință pe noi, ăștia, “tinerii de altadată” și să nu vadă în noi decât niște adolescenți întârziați, cu sufletul intact, dar ale căror carcase au început să scârțâie pe ici, pe colo si să ruginească pe la încheieturi. 

    Are, oare, teoria relativității legătură cu toate astea? Într-un fel, poate că da. Viața însă își urmează imperturbabilă cursul, neîmpiedicându-se de teoriile noastre de tip “placebo”. Iar eu, optimista incurabilă ce a lasat demulticel în urmă borna “50” a vârstei, aleg să mă bucur copios că speranța de viață e în continuă creștere și că în jurul meu există destui “contemporani” trecuți de 70,  cărora chiar le par o …tinerică!😜

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :UROSUPORT FORTE