Am asistat, protejat de avântul riscant al opiniei, la o dezbatere ad-hoc, polemică și îndârjită, pe care cândva o puteam iniția și chiar conduce. Protejat de muțenia mea care n-are șansa erorii, iar pe cea de a avea dreptate nici atât, tac, ascult și pentru a nu insulta opinenții cu suspiciunea că notând, divulg, n-am mai scris în carnetul de reporter opiniile flagrant distructive care puteau fi materia primă a unui reportaj.
Ca ziarist, în bogata mea carieră, n-am înregistrat niciodată, ci doar am scris răspunsurile la întrebările puse de mine, cu interlocutorul în față sau am ținut minte ajutat de o memorie care nu m-a trădat nici azi.
Cearta, care răsună peste tot pe mioriticele plaiuri, comprimată la câteva persoane inteligente, neputând fi bânuite de luxul prostiei, căra adevărul în două direcții principale și antagonice. Unii spun că virusul ăsta care a omorât aproape un milion de oameni pe planetă și-și continuă în având excesul mortuar n-ar fi. Iar dacă nu e cineva are interesul să-l facă să fie. Cum se face, vine întrebarea altuia, că mor de el unii care nu cred în existența lui? Dacă e o conspirație mondială, cum de s-au pus de acord, în premieră pentru eternitatea umană, adversari de moarte, cu interese istoric divergente? Cum de se iubesc, pe cadavre, rusul cu americanul, germanul cu evreul, Grecia spartană cu Tucia lui Erdogan? Să fi făcut toți ăștia, o pace mondială, simptom al unui virus care nu e? Păi dacă ciuma asta drăgălașă și inofensivă a izbutit ceea ce toate diplomațiile mondiale n-au reușit niciodată, apariția ei trebuie salutată cu pas de defilare la noi – fiindcă tot abia a fost 23 August – și cu statuia ciumei la Casa Albă, pe iarbă, în față, unde am și eu o poză de amintiri, sau în fosta Piață Roșie de la Kremlin de unde păstrez o poză cu un mare poet rus.
O întrebare năucitoare a fost pusă de un bucureștean de vârstă medie – Putem trăi normal acceptând să murim anormal? Mai exact, dacă tot călcăm în picioare boala, ca fiind o ficțiune și murim de ea, ceea ce nu prea mai e ficțiune, nu pare doar straniu, ci ne indică fără tăgadă ca fiind bătuți în cap.
De români bătuți în cap am mai auzit de la un ambasador care nu pricepea cum, având noi o țară cu cel mai bun cernoziom din Europa, cumpărăm praz din Egipt, fasole din Etiopia și usturoi cultivat în parcele compacte lângă Marele Zid Chinezesc? Românilor, întreba el, sunteți bătuți în cap? Eu am răspuns atunci printr-un articol pe care îl regăsesc și azi semnat de alții sau chiar de ambasadorul care între timp s-a pensionat în țara lui, dar care spusese doar niște vorbe, nu le și adunase într-un comentariu.
Dezbaterea la care am asistat acum ca un scaun ocupat fraudulos de alt scaun cu lemnul vorbei mut, a durat un ceas și nu s-a terminat cu bătaie. Ceea ce era aproape să se petreacă. M-am retras când am simțit grețos, dumicatul politic pus în dialog. Politica a preluat și acest hap, iar inventivitatea noastră a făcut dintr-o tragedie, fiindcă viața noastră a fost tragic dată peste cap de acest virus care ”există neexistând”, o sursă de avere și un subiect electoral gras. Mâncați-l între voi, indiferent de care parte sunteți, fiindcă eu nu mă înfrupt din acest rahat politic și ca mine mulți români. Probabil suntem cei bătuți în cap! Sau cei nebătuți în cap!
Comentează