O psiholoagă m-a obligat să răspund unor întrebări caraghioase acum câteva luni, când încă vorbeam, și mă găseam la dispoziția, în spital, a tuturor specialităților medicale, câteva interogative, ca a doamnei despre care vorbesc, altele care puneau întrebările cu ace, ventuze legate electric de capul meu și de un ecran în care îmi numărau neuronii. Toți plecau de lângă mine cu nedumerirea de a nu găsi nimic defect.

Psiholoaga, după ce m-a pus să desenez un cub – eu care am făcut un proiect de arhitectură – să număr de-a-ndoaselea din șapte în șapte, de la o sută în jos (am luat 10 la bacalaureat la matematică), și să țin minte cincisprezece cuvinte în ordine – eu i-am făcut rime pentru fiecare, ceea ce a enervat-o – , m-a interogat despre boli care puteau să-mi afecteze capul. În afară de defectul poeziei, care mi se trage presupun din cap în concubinaj cu sufletul, nu cred că am avut alte defecte de scăfârlie. Cu toate că am încercat s-o îmbunez, spunându-i că și fiica mea cea mare a făcut psihologie, iar nora mea e profesor la facultatea respectivă, a plecat evident nemulțumită. Părea că eu, suspectul, bolnavul, internatul, o examinam pe ea, ceea ce insulta o profesie și chiar etajul nouă de la Universitar, unde ne găseam. Bolnavul e o gâză în insectar și atât. Are dreptul să stea în poziția în care e pus, nimic mai mult.

Azi, stând eu în curtea din spate, păzind un foc și întreținându-l cu vreascuri sub un tuci în care Giorgiana (la comanda mea, recunosc) încerca o piftie din mistreț care îi iese mereu, așa cum soacră-mea o ratează mereu, am avut timp, privind focul pe care-l alimentam periodic, ce boli cu capul am avut eu și am uitat să le spun doamnelor care unele mă puneau să stau cu ochii închiși într-un picior, altele să le urmăresc cu pivirea delicatul lor deget care o lua ba la dreapta, ba la stânga, ba la stânga împrejur iar eu mă țineam cu ochii după el cum te ții cu luneta după un vânat iute și imprevizibil. Le-am supărat pe toate, ieșind bine la urmărit iepurele feminim al deștului, fiindcă aveau ordin de la profesor să afle ce-i cu mine și să depisteze o cauză. Azi, priveghind eu tuciul cu o căpățână de mistreț în el, bașca niște adidași de porc domestic, îndesați spre a suplimenta gelatina, mi-am adus aminte ce am uitat. De acolo, probabil, degenerarea vorbirii mele până la muțenie absolută. Apendicita, operație făcută la spitalul din Craiova, în partea a doua a anului doi de facultate, după o exmatriculare de la București despre care voi povesti la vremea cuvenită, e vinovată!

Doamnele psiholog și psihiatru m-au tot întrebat despre antecedente cu capul, dacă îmi amintesc ceva care să-mi fi afectat dreapta judecată, dacă…Nu mi-am amintit, în netrebnicia mea, esențialul – operația aceea.

Iată, în rezumat, cum stau lucrurile. Pe la trei noaptea, în căminul studențesc, unde beam în grup o damigeană trimisă de fratele viticultor al unui coleg, m-a răvășit o durere de burtă, pe care am explicat-o prin detaliul că nu mâncasem seara. Exmatricularea ne lăsase, pe mine și alți șaisprezece colegi buni la carte, fără bursă, iar detaliul îl ascunsesem părinților. Ne-au trimis de la București la Craiova, cu statutul de exmatriculați, dar noi eram tot silitori, iar acel nefericit accident despre care voi vorbi altă dată, ne văduvise de bursă. În plus ai mei o duceau prost și încercam să mă descurc cum puteam, dar cu o seară înainte nu prea putusem cu hrana.

La cinci dimineața, durerile de burtă erau cumplite, iar un coleg a chemat salvarea, 08, de la telefonul cu monedă de lângă cămin. Te operăm imediat, a spus un doctor tinerel, de gardă. Terminase facultatea în anul ăla, iar dacă eu aveam douăzeci de ani, el avea nițel mai mult. Șeful de secție, chirurg, nu se scobora la o amărâtă de operație de apendic. N-am apucat să-i spun că până acum două ore băusem zaibăr cu colegii și nici nu aveam pile să mă caute prin burtă cu anume responsabilitate.

Doctorul, cum am aflat mai apoi, era la prima lui operație. După ce o doamnă cu mătură, a venit pe post de bărbier și m-a lustruit în zona care urma să fie operată, uitându-se la mine acru în final, că nu-i dau un bacșiș – obicei pe care nu-l știam și nu l-am deprins niciodată – a venit o asistentă care mi-a făcut o injecție care trebuia să mă binedispună. Apoi m-a condus la masa de operație unde doctorul m-a cocoșat și mi-a vârât în șira spinării un ac. Să nu te miști, a strigat el la mine, iar eu auzeam cum trosnesc, nimerite greu, niște cartilagii. Gata, a zis. Acum nu mai simți nimic de la buric în jos. Am simțit sub ficat o durere și am urlat, iar el a zis că apendicul meu era băgat acolo și dacă nu mi-l scotea acum făceam peritonită. Nu știam ce-i aia peritonită, dar am presupus că e ceva grav, fiind un cuvânt lung.

M-au abandonat pe un pat de fier, cu cearșaf alb, într-o cameră în care aveam alături o cană cu apă și o carte pe care o luasem cu mine, Castelul lui Kafka. Nu mi-a spus nimeni că, fiind anestezie rahidiană, n-am voie o oră, o zi sau o săptămână, mă rog, să mă mișc. Am reținut doar că sunt mort de la buric în jos în urma injecției în măduvă făcută de distinsul medic. Pe vremea aia nu se făcea rezidențiat, iar din facultate, doctorul era deja doctor și-ți umbla prin intestine cu cuțitul de cum lua licența.

M-am pipăit atent pe genunchi. Mort. Pe coate. Viu. M-am ciupit de părțile de dinjos. Nu erau ale mele. M-am ciupit de nas. Mă durea.

E momentul, mi-am zis, să verific dacă picioarele au vreo însemnătate în mecanismul gândirii. Și m-am întins, am luat cartea marelui Kafka și mi-am propus să învăț pe de rost o pagină. Dacă țin minte, după ce îmi trece anestezia, înseamnă că picioarele n-au niciun rol în scrierea poeziilor.

Dezastrul s-a produs înainte de a termina de memorat pagina din Castelul. Fiindu-mi sete și nespunându-mi nimeni că n-am voie nu doar să nu mă mișc, dar n-am voie nici să beau apă, am ghiorțăit rapid conținutul cănii. A venit vijelia unei grețe infernale. M-am dat jos din pat să ajung la closet, spre a vomita, dar piciorele mele de vată m-au lăsat și am căzut pe ciment lat. Camera avea pe jos un ciment vănât și rece la pipăit. M-a ridicat, sosită în grabă, fiindcă aveam întâlnire la cursuri și aflase că m-a luat salvarea, prietena mea, care mi-a devenit mai apoi nevastă. Am fost dus într-un salon cu mulți pacienți. Ea îmi aducea zilnic mâncare, ruladă mai ales, fiindcă viitorii socri lucrau la o fabrică de așa ceva. Tragedia a fost că în loc să-mi dea drumul după trei zile, m-au ținut o lună în spitalul din Craiova, cu dureri sinistre, insuportabile de cap, cu morfină fiindcă urlam.

Cine dracu te-a pus să te miști? – m-a întrebat o doctoriță mai răsărită ca vârstă. După anestezia rahidiană, bolnavul are obligația să stea un timp nemișcat. Nu-mi spusese nimeni despre acea obligație, iar durerile mele de cap, de ceafă mai ales, m-au dus la gândul de a mă arunca pe geam. Au fost cele mai cumplite dureri pe care le-am îndurat vreodată. Prietena mea mă încuraja, spunea că acea substanță a urcat la cap, dar încet, încet se resoarbe.

Dacă acel eveniment al studenției mele, banal și tragic, caraghios – auzi, operație de apendicită! – m-a amuțit? Asta am uitat să relatez doctorițelor care cercetează muțenia mea.

Nu mai pot vorbi, că pe una, căreia i-am cerut telefonul, o pot suna, dar dacă zice că gata, asta e cauza, și o dezleg și absolv de niște nedumeriri și cercetări?

Statul meu azi, lângă tuciul de fiert piftie, mi-a adus în memorie, iată, o întâmplare care poate are tâlcul ei. Am scris-o, ajuns în casă, repede. Poate am dat peste taina unui decont pe care-l achit după o jumătate de veac!  Așa o fi?!  Râd! De mine, firește!

Ce dureros a fost atunci, în tâmpenia mea de a afla dacă gândesc cu picioarele, ce sinistru e azi când vocea a devenit o amintire și constat că în unele împrejurări din viața mea am gândit chiar cu picioarele!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva