Am încetat demult să mă întristez, atunci când fiare pe două picioare se poartă urât cu mine. Când mă umilesc, mă jignesc, mă fac să mă simt mai măruntă decât eram, când funcționam ca embrion. Chiar și când îmi dau ghes, încerc să pun stavilă lacrimilor : lacrimile mele merită o cauză mai bună. Nu voi stropi cu ele copacul găunos al unor relații nefuncționale, cu oameni de nimic. Copac care, oricum, nu va înflori niciodată.
Când oameni vremelnic aflați în ecuație cu mine își dezvăluie urile, chipurile hidoase și sufletele mărunte, când încearcă să-mi demonstreze , în mod mârșav, că sunt mai puternici decât mine și că mă pot strivi, dintr-o călcătură de picior sau dintr-o vorbă rostită pe un ton înalt, încerc să fug, cu sufletul și cu mintea, în altă parte, în altă lume, in lumea mea interioară, unde începe să fie soare și există atâtea paveze împotriva a ceea ce e rău.
Nu mă mai mișcă răutațile celor din jur și nu-mi voi pierde timpul, căutându-le leac, pentru că știu că ele nu vor rămâne nepedepsite. Există o instanță supremă, una – de care lumea uită, și în fața căreia va trebui să dăm cu toții socoteală pentru felul in care ne-am purtat. Când superi un om nevinovat, când îi iei sufletul și speli cu el dușumelile imposturii tale, când îți arăți , făcând numai rău, vremelnicele puteri, dobândite , de cele mai multe ori, aiurea, nu uita că “răsplata” nu va intârzia să apară. Și nu te amăgi , spunându-ți că , în cel mai rău caz, ea va veni abia după ce vei trece Dincolo! Nu, vei începe să plătești chiar de aici, din lumea asta în care nu ai știut să faci bine deloc, ci ai fost sufocat de plăcerea nebună de a umili, de a batjocori, de a nedreptăți. Decontul e pe urmele tale, crede-mă, și vine sub fel de fel de chipuri. Sunt boli nemiloase, care nu înțelegi de ce te atacă. Sunt prăbușiri care-ți lasă răni ce vor sângera toată viața. Sunt trădări, la care te vor supune cei mai apropiați oameni. Sunt ființe dragi, care-ți vor pleca deodată, departe, pentru totdeauna, și te vei întreba , printre lacrimi ( va veni rândul și lacrimilor tale!) “de ce?”
Iți răspund la toate astfel de “de ce”-uri : pentru că nu ai știut să trăiești frumos și să mă ajuți și pe mine să fac la fel. Pentru că, atunci când ție ți-a fost bine, nu ți-a mai păsat de mine. Pentru că, odată ajuns sus – Doamne, cum pot crede unii oameni în veșnicia unor poziții?!? – ai ales să fii rău cu cei ramași jos, în loc să fii bun cu cei, din rândul cărora te-ai desprins. Pentru că nu ai știut să-ți pese de tristețile oamenilor din jurul tău. Pentru că nu ai știut să vezi, în fiecare, lucrurile bune și le-ai zgândărit sufletul, pentru a scoate din el toate umbrele ascunse. Pentru toate acestea, te asigur, vei plăti cu vârf și-ndesat, când îți va fi lumea mai dragă și te vei găsi mai fericit.
Din acest motiv, din această credință, la care m-a adus o viață plină de oameni răi, a încetat să mă mai miște otrava din adâncul lor. Mă uit în ochii lor, atunci când îmi vorbesc urât sau îmi răstoarnă existența în pubelele răutăților lor, și mă gândesc, în sinea mea, la pedeapsa ce li se apropie, fără ca ei s-o bănuiască. Îi las să se bucure de supărarea pricinuita mie, să-și frece palmele că au mai reușit să mai îngenuncheze încă un suflet, căci eu știu foarte bine : clipa în care eu îi voi privi, zvârcolindu-se în ghearele pedepsei pe care o vor primi, este foarte aproape…
P.S. Pentru ca diverși alți indivizi să nu se simtă cu musca pe căciulă ( deși.. n-ar strica! ) precizez că acest text l-am compus după ce o bună prietenă, terorizată de patronul ei, mi-a plâns pe umăr…
Comentează