Interviul de mai jos a fost realizat cu nici un an în urmă. Plecarea grăbită a lui ANDO dintre noi, m-a făcut să-l reprogramez , astfel încat și voi, cei care ați auzit despre el sau chiar l-ați cunoscut, sa vă mai puteți bucura încă o dată de spiritul său strălucitor! Rămâi cu bine, prieten drag!
*
Înainte de a-i cere prezentul interviu, m-am tot căznit să-mi amintesc de când și de unde îl cunosc pe Octavian Andronic, personal. De semnătura ANDO, de pe caricaturile adolescenței și studenției mele, eram profund amorezată și le căutam prin presa vremii, amuzându-mă copios de desenele ce o purtau : erau pline de haz , inspirate și loveau cu curaj în destulele lucruri strâmbe ce populau Romania lui Ceaușescu. Habar n-aveam cine le făcea. Știam doar că-l cheamă ANDO si că e al naibii de inspirat!
Apoi a venit Revoluția și odată cu ea, nu mai știu nici eu cum, am descoperit și omul din spatele semnăturii. ANDO a devenit pentru mine Octavian Andronic, un jurnalist valoros, calitate care o dubla pe cea de caricaturist. Era foarte activ în presa vremii, apărea frecvent la televizor, iar omuleții lui hazlii continuau să-i bucure pe fanii caricaturilor sale; subiectele de inspirație erau deja altele, dar destule și după acel 
Decembrie ‘89.
Și…deodată, după câteva prezențe în emisiunile mele, ANDO mi-a devenit colaborator la carțile pe care le-am publicat. Copertile lor dar și interiorul au fost înobilate de desenele sale, iar semnătura ANDO a sporit, în opinia mea, considerabil valoarea produselor mele literare. Dar…vorba multă, sărăcia omului! Mai bine haideți să vi-l prezint și vouă pe Octavian Andronic – ANDO.
Marina Almășan : – Sunt de-a dreptul fascinată de oamenii hiper-creativi! De unde îți vine inspirația, Tavi?
Octavian Andronic, ANDO : N-aș putea spune că vine de undeva anume. Uneori mă lovește, așa ca o sclipire, alteori ca un trăznet. Adeseori o caut și de regulă o găsesc. Mai ales atunci când am neapărată nevoie de ea. Mecanismul e greu de descris, dar funcționează. E altfel decât la scris, unde cuvintele curg aliniate de presiunea exprimării.
Marina Almășan : – Acum că am aflat mecanismul care te pune în mișcare, îți mai amintești primele tale desene? Care a fost soarta lor?
Octavian Andronic, ANDO : – Primele mele desene umpleau ultimele pagini ale caietelor de școală, unde de regulă erau găsite de cine nu trebuia și provocau sancțiuni mai ales când cel care le depista se regăsea în schițele de profil nu prea amabile. Consecința era o notă la purtare mai mică decât a celor care nu practicau genul acesta de notițe.
Marina Almășan : – ..dar a meritat! Căci ai ajuns, iată, o celebritate! Se aplică, oare, și în cazul tău, proverbul “așchia nu sare departe de trunchi”? Parinții sunt cei de la care ai moștenit acest talent?
Octavian Andronic, ANDO : – Tatăl meu, preot și profesor de română, era îndrăgostit de
limbă și de exprimarea elegantă. Avea și un scris caligrafic care mă uimește și acum. Nu desena însă. Nici mama mea, educatoare, nu desena. Dar cânta, recita, juca în scenetele pe care le monta cu copiii și scria poezii. Unele i-au fost chiar publicate. Cel care mi-a prevestit într-un fel destinul a fost profesorul de română, domnul Rotaru, cel care i-a urmat tatălui meu la catedră, după ce acesta a încetat din viață. Eram prin clasa a 5-a și el mi-a spus: Octavian, tu trebuie să te faci ziarist! Nici azi nu știu ce l-a făcut să îmi spună asta, poate o anume ușurință de exprimare în scris pe care o manifestăm.
Marina Almășan : – Premoniție! …Îți mai amintești prima caricatură? Povestește-ne-o, deși știu, o caricatură nu se povestește!
Octavian Andronic, ANDO : – Nu mai știu care a fost prima caricatură. Mama mă tot îndemna în această direcție, dar eu îi răspundeam stereotip că „nu am idei” . Caricatura de idei mi se părea o performanță la care nu aveam acces, eu rezumându-mă la șarjele de la finele caietelor. Am spart acest blocaj tocmai prin primul an de facultate, la Filologie, când incitat de ce se publica prin revistele studențești am trimis prima mea caricatură care a văzut lumina tiparului, chiar la „Viața studențească”. Nu o mai am, dar îmi amintesc că prezenta un tip într-un bazin de înot, fugărit de un crocodil și se intitula „Tentativă de record”.
Marina Almășan : – Aflu lucruri noi, iată! Știi că și eu am debutat tot la “Viața Studențească”?!? Dar să revenim la tine! Cum ți-ai exploatat acest talent?
Octavian Andronic, ANDO : – Păi nu l-am exploatat. L-am practicat mai degrabă ca un hobby. Pentru că meseria mea a fost dintotdeauna jurnalismul. Am început scriind la „Informația Bucureștiului” după absolvirea facultății, unde din timp în timp îmi ilustrăm unele dintre articole cu caricaturi, făcând un lucru pe care alții nu puteau să îl facă. În perioada aceea de debut jurnalistic am început să colaborez la „Urzica” – o revistă de umor foarte serioasă, îl avea ca redactor șef pe dramaturgul Aurel Baranga și unde editorul de grafică Albert Poch mi-a găsit pseudonimul ANDO ca să nu mă confund cu Adrian Andronic, mai vechi în branșă și mai cunoscut. Multă vreme lumea nu a prea făcut legătura între ziaristul Octavian Andronic și caricaturistul ANDO, dar în timp, pe măsură ce am făcut mai multe expoziții personale (prima a fost găzduită de holul Teatrului Tănase și a fost prezentată de Aurel Storin) și am obținut premii la saloanele internaționale de umor (un mare premiu în Turcia și o medalie de argint la Skopje precum și premii speciale la alte saloane) a început să îmi fie cunoscută și recunoscută ambivalența. Dar prima mea identitate a continuat să fie cea de jurnalist.
Marina Almășan: – Atunci am să te rog să ne vorbești puțin despre parcursul tău profesional.
Octavian Andronic, ANDO : – Temele predilecte au ținut de vremuri. Până în 1989 activitatea unui caricaturist se împărțea între publicarea de desene satirice în presa vremii, în care erau criticate tarele generale identificate de propaganda de partid, și participarea la saloanele de umor unde se practica un gen elevat, metaforic, care scăpa cenzurii. Evident că mă simțeam mai atras de această a doua categorie, în timp ce prima îmi oferea un modest suport de subzistență (o caricatură publicată se plătea între 50 și 150 lei în moneda vremii).
După revoluție și după ce am fondat ziarul Libertatea – primul ziar liber al Revoluției cum i-am zis atunci, caricatura a trecut pe plan secund. Era mult de scris și nu îmi mai ajungea timpul. Am revenit la sentimente mai bune față de grafică o dată cu exhibarea tarelor noii societăți care se cereau vitriolate. Într-o maniera aparte, pe care mi-a oferit-o Adrian Sârbu, cel care mi-a cerut pentru Pro TV o caricatură pe zi. Se întâmpla prin 1998. Atunci, cu concursul lui Stelian Țurlea care se ocupa de programul respectiv, am descoperit o modalitate digitală de a desena, inventând videocartoon-ul, o caricatură 
care se crea pe computer sub ochii spectatorului. ANDOgrafia zilei, cum s-a numit, s-a bucurat de succes și iată că de mai bine de 20 de ani este prezentă zi de zi pe ecranul unei televiziuni. A trecut de la Pro TV la PRIMA TV, apoi la BV1tv și la TVR, la Neptun TV, iar acum este prezentă la SENSO TV. Implică un proces de producție complex și o echipă specializată. Ce mi se pare interesant este că în acest interval nu a lipsit nici o zi din programele în care a figurat. Și au fost peste 20.000 de ediții!
Marina Almășan : – Wow! Ăsta da, record! Si care au fost temele tale predilecte, in caricatură? ( prin asta ne vom da seama inclusiv care sunt lucrurile care te supără cel mai mult, în viață!)
Octavian Andronic, ANDO : – Nu am avut, pentru că oamenii privesc genul cu un ochi mai permisiv. În orice caz, nu am avut problemele pe care le-am avut de pe urma articolelor critice scrise, care mi-au adus o grămadă de procese, din fericire majoritatea câștigate.
Marina Almășan : – Iată definiția jurnalistului incisiv! Dar eu tot spre caricatură trag : ne-o poți dezvălui pe cea care a primit cele mai multe aprecieri?
Octavian Andronic, ANDO: – Cred că este cea care a câștigat medalia de argint la Salonul Mondia de la Skopje în 1972 și pe care era cât pe ce să o primesc postmortem, pentru că trenul cu care mergeam spre capitala Macedoniei s-a ciocnit cu un altul , rezultatul fiind peste 50 de morți, printre care organizatorii salonului și-au imaginat că m-aș fi putut număra, nesosind până la momentul vernisajului și neavând nici o informație despre soarta mea. Caricatura premiată cu Medalia de Argint se numea „C’est la vie!”.
Marina Almășan : – Așa cum deja am spus, caricaturistul ANDO a fost mereu dublat de un jurnalist performant. Deci condeiul tău nu s-a încăpățânat doar să deseneze. Care au fost subiectele tale preferate, în scris?
Octavian Andronic, ANDO : – Jurnalistica mea s-a împărțit în două: cea de până în decembrie 89, când, ca reporter de fapt divers și actualitate la „Informația Bucureștiului” ( cel mai liber ziar de presiunile ideologice ale vremii) scriam despre cam tot ce îmi ieșea în cale. Scriam ușor, repede și șefii mei erau bucuroși că aveau ce pune în pagină, așa că îmi lăsau o relativă libertate de mișcare. După 89 subiectul principal a fost bineînțeles politica, iar cea mai importantă acțiune pe care am realizat-o a fost Turneul Candidaților de la alegerile din 1996, când am combinat presa scrisă cu televiziunea, într-o acțiune rămasă de referință. Între 1999 și 2010 am scris și publicat zilnic câte unui editorial, reunindu-le într-o ediție de 11 volume, încheiată recent.
Marina Almășan : – Ca un jurnalist cu o experiență atât de bogată, exersată succesiv în două regimuri politice, cum caracterizezi presa de astăzi?
Octavian Andronic, ANDO : – Care presă? Cea care a mai rămas… Nu știu cine este de vină pentru starea presei scrise, dar cu siguranță că nu pot fi exonerați jurnaliștii înșiși. Aflați, din nefericire, într-o concurență aproape neloială cu celelalte medii, în special jurnalismul de televiziune.
Marina Almășan : – Îți înțeleg nemulțumirea…Dacă ai preda, la facultatea de jurnalistică, care ar fi 3 lucruri de bază pe care ai încerca să le transmiți învățăceilor tăi?
Octavian Andronic, ANDO : – În primul rând gramatica, aflată în mare suferință. Apoi 
deontologia, care ne împarte între cei care iubesc și cei care nu iubesc această profesie. Iar în al treilea rând, jurnalismul de investigație care practic nu mai există, fiind preluat de alte instituții și oferit pe tavă la momentele potrivite.
Marina Almășan : – Frumos răspuns! Dacă ai avea acum 20 de ani, ce ti-ar placea să faci?
Octavian Andronic, ANDO : – Îți dau un răspuns banal: aceleași lucruri pe care le-am făcut și dintre care nu regret nimic. Cu excepția faptului că Revoluția (iar eu știu foarte bine că a fost o revoluție) a venit poate un pic prea târziu pentru generația mea.
Marina Almășan : – Offf….Vorbește-ne puțin despre familia ta.
Octavian Andronic, ANDO : – Soția mea, Mariana, economist de profesie, a făcut la rândul său presă după Revoluție și a fondat și condus două săptamânale de succes, descurcându-se neașteptat de bine într-o lume cu care nu fuseseră obișnuită. Cele două fete ale mele sunt una pictoriță și graficiană, cu numeroase expoziții la activ – Ana Ștefania – BUZU, iar cealaltă, Irina Octavia, a absolvit anul acesta o facultate de Artă Cinematografică la Londra și a realizat deja trei filme artistice în calitate de regizor. Cu unul dintre acestea a participat acum doi ani ( când avea doar 17 ani) la selecția de la Cannes.
Marina Almășan : – Felicitări! Cred că ești foarte mândru de ele! Spune-mi, Tavi, care consideri că sunt valorile pe cale de dispariție, in Romania?
Octavian Andronic, ANDO : – Prima este decența, iar campanie electorală care se derulează sub ochii noștri ne arată cu prisosință acest lucru, chiar prin politicienii noștri la vârf.
Marina Almășan : – Mai poate fi salvată țara asta? Cum?
Octavian Andronic, ANDO : – Poate, dar nu de noi. Trebuie să vină alții, mai buni și mai deciși să o facă.
Marina Almășan : – Cred că mai avem de așteptat…Ai vreo cugetare celebră, care te-a însuflețit în viață?
Octavian Andronic, ANDO : – Ai să râzi: „Să fie bine ca să nu fie rău!”. În naivitatea lui, Gică Hagi a pus degetul pe o rană națională perpetuă.
Marina Almășan : – Mulțumesc mult! Mi-a mers la suflet acest interviu!
Comentează