Șina de tren pe care trebuia să moară medicul Valentin Perduș

Cum e să aduci pe lume un pui de om, să-l găzduiești , preț de nouă luni, în pântecele tău, iar apoi, odată scos la lumină – prin chinuri pe care noi, mamele, le cunoaștem foarte bine – să-l așezi, cu sange rece, pe o șină de tren, așteptând ca acceleratul să-i ia viața pe care i-ai dat-o?
Pare halucinat acest scenariu. Și totuși este adevărat. L-a trăit Valentin Perduș și ni l-a povestit în emisiune…
…Când ascult astfel de povești, inima mi se face mică-mică, luându-se la întrecere cu puricii. Involuntar, retrăiesc momentele acelea unice, când un țipăt ascuțit , însotind durerile mele de necuprins în cuvinte, vesteau venirea pe lume a copiilor mei. Acele momente, cand mi-au fost așezati, pentru prima oară în brațe și i-am studiat îndelung, ca pe niste minuni ale lumii, făurite înlăuntrul meu…
Valentin a fost ținut în brațe preț de un drum : între casă și linia de cale ferată din preajmă. Nu și-l amintește, și poate că e mai bine. Deși omul nostru iși cunoaște bine biografia și știe că acest început face parte din viața sa..
…Nu i-a fost ușor nici după ce l-au descoperit localnicii și – slavă Domnului – înaintea programatului tren, menit să-l transporte pe lumea cealaltă. A nimerit, cum era și de așteptat, la o casă de copii, un loc în care “mamele” cu carte de muncă erau cam cate una la 50 de suflete. Împarțiți chiar și bunătatea unei astfel de femei, în 50 de felii și veți înțelege care a fost porția de iubire, pe care Valentin a primit-o la vârsta la care pruncii se cuibăresc în brațele calde ale mamei, topindu-se în dragostea acesteia…
Valentin s-a topit însă într-o lume cenușie și rea, în care nemeritat a fost zvârlit de soartă..
Însă nici bătăile și umilințele îndurate în orfelinat, nici aruncarea lui în strada, la nici 18 ani ( așa prevăd regulile tembele ale statului român..), nici ușile trantite-n nas și încruntările celor întâlniți în calea sa, nu au reușit să-l îngenuncheze pe tânărul nostru….Îmi privesc, cu coada ochiului, publicul. Doamna aceea blondă și durdulie își șterge pe furiș lacrimile, mai sunt vreo doua persoane care-și ascund nasul în batiste, restul urmăresc cu mare atentie povestea bărbatului de pe canapea. Văd câteva chipuri de bărbați incruntați , iar pasaje din confesiunea lui Valentin sunt punctate de Ooo!-uri și Ah-uri, din partea majorității. Neregizate. Nici nu poți rămâne stană de piatră, ascultând astfel de lucruri ; și, vrând-nevrând , te gândești la copilul tău, la dragostea cu care i-ai înfășurat primii pași în viață… Simt cum spectatorii mei configurează în minte chipul de diavol al denaturatei mame, capabilă de un asemenea gest..Și totuși, Valenti îi mulțumește. Îi mulțumește că l-a adus pe lume și , probabil, în sinea lui, că nu a calculat cum se cuvine orarul trenului care urma să treacă, în acea zi, pe acea linie ferată…
Astăzi este absolvent de medicină. A terminat-o cu greu, parcurgand etape care ar putea alcătui scenariul unui film de succes. Deocamdată alcătuiesc o biografie emoționantă, a unui tânăr care și-a dorit să-și aleagă o meserie prin care să-și ajute semenii. Se va specializa în terapie intensivă – va fi așadar prezent în cele mai critice momente ale vieții. Poate , oare, un om care nu a avut parte de iubirea mamei, să ofere la rândul sau iubire? Nu pot răspunde la modul general, însă sunt aproape sigură că Valentin va putea. Nasul meu de reporter, bine antrenat în atâția ani de comunicare cu oamenii, mă îndeamnă să am încredere în tânărul ce-mi sta alături și despre care am aflat absolut întâmplător, răsfoind un ziar de prvincie. Caci despre astfel de oameni nu se prea face risipă de cerneală. Pe cine mai interesează astăzi exemplul unui amărât, care s-a ridicat, prin propriile forțe, din fundul prăpastiei?….
Eu însă mă încăpățânez să cred că oameni precum medicul Valentin Perduș trebuie arătați celor din jur. Pentru a le reda încrederea în forțele proprii. Pentru a-i însufleți. Și, de ce nu, pentru a-i învăța să prețuiască ceea ce au și, poate mulți dintre ei, cred că li se cuvine. Cum ar fi, spre exemplul, dragostea de mamă…