O recentă problemă apărută în pandemica și monotona existența a părinților mei, i-a adus pe aceștia față-n față cu , iată, complicata lume a… roboților! Nu, nu vorbesc în șarade, ci am să mă explic imediat.
Afară, după cum se știe, e pericol de COVID. Și tot afară e , colac peste pupăză, și caniculă. Amândouă sunt suficiente motive pentru a le interzice alor mei să iasă din casă. Ceea ce am și făcut. Ferm, fără drept de negocieri. Părinții mei sunt, în principiu, ascultători, pentru că știu bine că nu au încotro!
De bine de rău, locuințele vechi păstrează într-însele o oarecare răcoare, în care să zicem că “se poate trăi”. Asta nu înseamnă deloc că pe pereții apartamentului lor din Floreasca nu ar atârna salvatoarea instalație de aer condiționat. Doar că aceasta a fost ridicată la rangul de “piesă de muzeu ( “Nu! Nu-l vom folosi, ca să nu facem pneumonie! Nu ne-a omorât COVID-ul și vrei să ne omoare aerul condiționat?!?”… No comment! )
Bref! Statul prelungit în casă al părinților mei a venit “la pachet” cu toate cele aferente. Inclusiv scăderea frecvenței cu care tata deschide cutia de scrisori de la intrarea în bloc. Pe vremuri, pe adresa lui Cornel Almășan venea o avalanșă de scrisori de prin întreaga lume, de la rude și prieteni. Acum, numărul acestora din urmă s-a subțiat ( în mod natural, din păcate) iar din locul unde se află acum marea lor majoritate, nu mai există, din păcate, posibilitatea de a expedia scrisori. Nici de a comunica, decât poate prin spiritism….Prin urmare, cutia poștală cu numărul 12 este inundată doar de oferte publicitare și de facturi.
Tata e un om de o corectitudine aproape patologică. Este genul de “plătitor” care e în stare să-și achite factura primită, încă din lift, în timp ce urcă spre etajul său!…
Bref, din nou!
Ieri, tata a intrat în panică. O panică profundă, soldată cu un puseu de tensiune. Am venit într-un suflet ( eu sunt prima variantă de “112” a alor mei!) , convocată fiind de tata, care fusese înștiințat printr-un document oficial ( înghesuit în cutia de scrisori) că, dacă nu-și achită factura restantă la ENEL, va fi deconectat. În viziunea unui om corect, această atenționare – de altfel, formală pe care ENEL-ul înțeleg că le-o trimite automat tuturor abonaților loviți de amnezie sau de lipsă de bani – a dobândit rangul unei apocalipse. Iar eu…am fost chemată de urgență să-i țin piept. Apocalipsei.
I-am liniștit , la început, pe ai mei ( care erau disperați că , întrerupându-se curentul, nu vor mai putea porni ventilatorul și-și scoteau deja, de la naftalină, evantaiele!) , după care, în doi timpi și trei mișcări, am achitat, pe iPhone, factura buclucașă, care nu încălcase decât cu vreo trei zile termenul limită. Ei și acum a început , de fapt, adevărata problemă!
Înștiințarea primita de tata specifica “negru pe alb” ( jurnaliștii , chiar și cei ieșiți la pensie, au un mare respect față de această sintagmă! ) că dovada plății trebuie trimisă la ENEL. Prin urmare, n-a fost chip să-mi liniștesc părintele, arătându-i pe telefon confirmarea viramentului făcut in contul ENEL : trebuia să fac pe dracul în patru și s-o expediez la firma mumă. Dar unde s-o trimit, căci nicio adresă nu era nicăieri specificată?!? La ENEL, pe dreapta, cum s-ar zice!
“- Să nu disperăm, weekendul abia a început! “ – am gandit eu, cu un optimism știrb. Soarele apusese deja și, odata cu el probabil, și ultimul mohican de la “Relațiile cu clienții” ale faimoasei companii de electricitate. Și…dezastrul a început!
Am cercetat, de cca o sută de ori, și înștiințarea și factura, pentru a găsi și vreun alt număr de telefon, decât cel scurt, care flutura în coadă un program de lucru demult încheiat. Nicio șansă! L-am format, totuși, sperând într-o minune și am intrat în malaxorul distrigătoarelor dialoguri cu roboți, de care întotdeauna am avut oroare și care-i dăduseră și părintelui meu tensiometrul peste cap ! Am format, succesiv, toate tastele indicate de vocea metalică a duduii invizibile, cu tata framântandu-se alături mai ceva decât în anticamera Ofițerului Stării Civile unde îi spusese , cu 65 de ani în urmă, DA, mamei mele.
Evident, eșecul a fost unul răsunător : la finele unei reprize de v-ați ascunselea cu robotul vorbăreț, singurul efect a fost acela că tata s-a retras să-și ia din nou tensiunea, suduind copios, ardelenește, la adresa multinationalelor care ne-au sufocat ultimele decenii.
Mi-a venit deodată ideea salvatoare de a suna la Deranjamente rețele electrice – secțiune, teoretic, “non-stop”. Agonia robotizată a continuat și aici. Am tastat iarăși diverse cifre, indicate de noua voce electronică, însă în final – victorie! – un glas VIU de data asta, mi-a explicat politicos că “ei sunt o alta companie ( Distribuție , parcă) și că trebuie să mă reîntorc la primul robot ( Furnizare) , dar asta mâine dimineață, când oamenii vii de acolo se vor reinstala printre roboți.
Ceea ce i-am și promis solemn tatălui meu ca voi face a doua zi. La prima oră.
…Am parcurs pe jos drumul de la ai mei, la locuința mea. Astfel de plimbări, chiar și forțate, îmi oferă răgazul de a răsuci pe toate părțile realitatea înconjurătoare, de a căsca gura la tot ce mișcă în jur și de a privi și-nlăuntrul meu. Am fost de acord cu mine însămi că e o imensă nebunie batjocura la care sunt supuși – din toate punctele de vedere – vârstnicii din România. Și m-am întrebat, cum oare s-or descurca cei condamnați să-și rezolve singuri astfel de situații?!? Și câte, din infarcturile înregistrate zilnic de serviciile de ambulanță, sunt datorate unor astfel de hotare ale disperării, la care prezentul acesta bezmetic îi aduce pe sărmanii noștri părinți si bunici?…
Una peste alta, dacă în copilăria mea încercam să înțelegem de ce toată lumea vântură de colo-colo proverbul “Cine nu are bătrâni, să și-i cumpere”, realizez că vremurile l-au răsucit pe acesta cu susu-n jos, transformându-l, fără drept de apel, în mult mai realistul : “cine nu are tineri, a dat de dracul!”
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : REHIDRAFORT
Comentează