Fac parte dintre părinții ( nefericiți sau fericiți) ai căror copii și-au construit vieți frumoase departe de țară. Nu-i vorbă, m-am obișnuit deja cu ideea, căci nu degeaba se spune “Nu-i e dat omului câte poate să ducă”, însă vă mărturisesc că deseori mă întreb unde s-a strecurat, de fapt, “Greșeala”? De ce, brusc, copiii mei – și ai altora, nu spun – au ales această formulă de continuare a vieții? Suntem, oare , noi, părinții, vinovați pentru asta? Eu și așa am fost mereu un om frământat de întrebări. Analitic. Am vrut să știu mereu “ce se întâmplă” și, mai mult, “DE CE se întâmplă”.
Legat de ai mei copii, acum.
O rebelă insomnie de azi noapte, în care m-am trezit configurând, cu ochii în tavanul întunecat, apropiata “vizită acasă” ( ce ciudat sună! ) a lui Victor , împreună cu a sa aleasă a inimii, m-a impins din nou către o astfel de analiză : cum se face că nu am reușit eu să le sădesc în suflet copiilor mie dragul de această țară? I-am împins, oare, involuntar, spre a-și căuta fericirea aiurea, prin lume?…
Le-am recapitulat copilăriile, din perspectivă “naționalistă” și nu le-am găsit acestora prea multe cusururi. Cu mâna pe inimă, declar că le-am dezvoltat , de mici, dragul pentru limba română, pentru corectitudinea rostirii sale și pentru scrierile marilor noștri poeți si prozatori. Au citit cu nesaț amintirile lui Creangă, poveștile lui Ispirescu, “Cireșarii” lui Constantin Chiriță, “Neamul Șoimăreștilor”, la 5 ani recitau “Luceafărul” lui Eminescu și tot așa. Nu le-am jtatvtelevizorul pe alt canal, cand TVR mai difuza filme istorice. Nu le-au lipsit niciodată nici ciocnitul ouălelor de Paști, nici venirea tainică a Moșului Craciun, cu poveștile din spatele fiecarei sărbători. De mici, i-am dat la “dansuri populare” și-i țin minte și acum cum exersau, în sufragerie, “Alunelu, Alunelu, hai la joc”, întrebandu-mă cine este Nelu? I-am plimbat prin țară, povestindu-le despre Castelul lui Dracula, mănăstirea Voroneț, peștera Scărișoara și Cimitirul de la Săpânța, au învătat să încondeieze ouă în Bucovina și să pescuiască in Delta Dunării. Bunicul le-a vorbit despre Avram Iancu, iar Victor le-a cântat despre “Batalioanele române, care treceau Carpații”. Dar toate astea se întâmplau “în familie”. Cum ieșeau “afară”, vedeau și auzeau altceva…
Negăsindu-mi vini, sau mai bine zis , găsindu-mi argumente în cele de mai sus, îmi aminteam , totusi, și o altă latură a educației noastre. Îmi aminteam cum îi încurajam să citească , deopotrivă, și literatură universală, să aculte muzica altora – clasică și modernă – cum îi îndemnam să se uite la National Geografic, pentru a cunoaște lumea. Apoi mi-am amintit și de vacanțe petrecute “afară” , în care îi plimbam prin marile orașe ale Lumii, învățandu-i să o deslușească pe aceasta din urmă, să-i cunoască frumusețile, să-i descopere tainele, miresmele, gusturile. I-am învațat “să compare”. Să înțeleagă ce e bine la alții și “las’c-o să fie așa și la noi!”. Au crescut, probabil, cu această credință, că și la noi va fi așa…Și, crescând, au început să înțeleagă că doar “la suprafață” e și la noi așa, dar în esență, țara se depărtează tot mai mult de visurile lor și de ceea ce au vazut “afară”. Că degeaba Bucovina e divină și Maramureșul plin de tradiții, dacă oamenii iși bat joc de țară, și, mai mult, unii de alții. A existat un punct ( prin adolescența lor), din care nu am mai știut cum să le raspund, la întrebări. Le spuneam mereu că “e o perioadă mai dificilă pentru țară, dar ca va fi bine”. La început le spuneam cu convingere, apoi cu jumătate de gură, apoi n-a mai fost nevoie să le spun, ca au crescut mari și au înțeles singuri. Și atunci au decis. Pe vremea mea, pentru noi decideau ( cu mici excepții) părintii. Iar noi fuseserăm obișnuiți să nu ieșim din cuvantul lor. Acum…nu ne mai permitem să le impunem copiilor noștri “ce e mai bun pentru ei”, în primul rând pentru că…ne-am cam făcut de râs în fața lor : nu le-am oferit țara pe care le-am promis-o și în care să-și dorească să trăiască. Cei care rămân, totuși, s-o facă, nu sunt neapărat niște incapabili ( desi mulți se înghesuie și în aceasta categorie) , ci sunt pur și simplu copii buni, dar care nu au curajul să riște. Sau care au crescut “sub fusta” unor părinți din cale-afară de autoritari. Și atunci aleg să rămână aici, batuți pe umăr de părinți ( “Bravo, puiul mamii, lasă că ai un job bun, caștigi bine, uite, te mai ajutam și noi, faci rate, îți iei o garsonieră și totul va fi bine!”)
…Zorii însă au venit prea repede și insomnia mea s-a transformat în cafeaua de dimineață, nedându-mi timpul necesar pentru a-mi duce la bun sfârșit analiza nocturnă : până la urmă, unde am greșit noi, părinții copiilor care au ales să-și lase țara în urmă? Voi, dragii mei, indiferent de caregoria de părinți din care faceți parte, ce părere aveți?
P.S. Luni începe școala ( oare?) și le doresc copiilor României să învețe. O fac pentru ei : nu pentru părinți, nu pentru țară, nu pentru țări..
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA TINE COLESTEROLUL SUB CONTROL!
Comentează