“Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
Uitați-vă la mine ca la un televizor! TV-ul dirijează gândurile și emoțiile celor care-l privesc așa cum vrea el. Și cu ce vrea el. Mai corect, ceea ce se impune (de către cine, nu știu exact), ceea ce este potrivit în anumite momente să li se dea oamenilor. În ce direcție trebuie să le dirijeze gândurile și preocupările fiecăruia. Se induc emoții, se influențează motivațiile interioare și chiar ale intereselor. ,,Butonul corect,, depinde de context, de împrejurări, de felul în care apare sensul conduitelor umane. La noi, de pildă, conduita nu trebuie să depindă exclusiv de factori psihologi interni (devin patologici) și nu trebuie să fie luați prin surprindere de semnificațiile lumii exterioare. Există o ,,incapacitate de acomodare,, , imposibilitatea de a se integra în lumea înconjurătoare și de a ține cont de constrângerile ei.
Înțelegerea duce la existența unui sens – adică a unei realități. Atașarea de experiența noastră (acțiuni, sentimente, idei) capătă sens. Lucrul înzestrat cu sens să fie legat de alte lucruri, să nu fie ,,difuz,,.
Sens =realitatea (în context). Forma globală în care acționează sensul conferă ,,sens,, – un sistem numit Formă sau Sistem – un tip de totalitate ( de pildă, o notă are caracter final în cadrul unei dezvoltări muzicale în care joacă un anumit rol (deci într-un context general) pe relația unui element cu celelalte. Orice sens este sensul unei forme, orice formă are un sens. Nu există sens pentru că nu există înțelegere. Sensul apare din punerea în formă a lumii de către o conștiință atentă la lume. Implicarea subiectului dă – de altfel – și sensul. Altminteri, sensul nu apare! E necesară o miză psihologică sau socială, altfel nimic nu poate fi perceput.
Comunicarea noastră trebuie pusă într-un context. Nu există enunț în afara unui context. Sensul este rezultatul interacțiunii unui ansamblu de contexte care apar împreună, dar reflexele noastre culturale și intelectuale ne împiedică să le vedem. A înțelege sensul unei conduite (o comunicare) înseamnă a o re-situa în contextul în care s-a produs – și, în interacțiune, fiecare lucru și fiecare individ. Comunicarea (conduita) umană este legată de sensul pe care ea îl capătă în contextul global de referință al actorului. Sensul comunicărilor ia naștere din realizarea unei relaționări între comunicare și situația în care se face comunicarea, deci dintr-o ,,contextualizare,,. Sensul global al comunicării este rezultanta însumării semnificațiilor de comunicare în contexte diferite (timp, spațiu, identitate, relaționare). Propria situație de comunicare: noi putem decide ,,contextul,, în care dorim să înțelegem situația.
Cum ar fi – de pildă – bătucita cale a teatrului. Aș începe simplu de tot: TEATRUL=VIAȚA
Oricine spune că a face teatru, a te urca pe scenă, este suficient de simplu pentru ca oricine să poată practica acest lucru. Nu e deloc așa. De ce? Vom vedea mai târziu. Teatrul nu trădează. Această instituție poate deveni o școală. Te poate învăța cum să trăiești. Nu trebuie decât un gând pentru a te îndrepta către această ,,școală,,.
Probabil că lumea nu se mai apropie de teatru de frică, de teama de a nu fi ,,descoperiți,. Știți, lumea din sală râde de personaje, dar nimeni nu ar vrea să recunoască, să ,,se,, recunoască în personajele întruchipate pe scenă. Toți vor spune într-un glas că e vorba de altcineva!
Tema, mesajul, emoțiile, înțelepciunea care se desprinde din cele văzute, nu ne tentează deloc? De ce? Revin iar la dorința de informare, de a trăi normal, de a te implica, de a te împlini.
Ce să vezi? Teatrul văzut sau citit nu dispare de peste 2000 de ani! Căpătând forme diferite, spectacolul (acceptat sau nu) este sursă de inițiere, de cultură, de dezvoltare a fanteziei (la ce ne folosește=la a accepta sau inventa lucruri, la a dezvolta o idee). Pentru cei curioși, teatrul înseamnă acțiune – conflict – deznodământ.
Actor înseamnă acțiune.El rămâne viu pentru că descătușează sentimente, descoperă emoții. La urma urmelor, ne învață să aflăm cum să trăim. Exemplele pe care le găsim în piesele de teatru pot deveni experiențele noastre, ale fiecăruia dintre noi. Chiar dacă nu identic, un om se poate găsi, regăsi, la un moment dat, într-o situație asemănătoare cu cea adusă pe scenă. Dacă nu se rezolvă lucrurile în viață, cel puțin încerci să afli ce anume le-a determinat să apară. Deci, ne obligă să gândim. Asta ar însemna, în linii mari, o dedublare. Să fie limpede, nu ne transformăm în altceva sau altcineva. Ci doar împrumutăm modul de a gândi al altcuiva – al personajului, dacă vreți. Aici este drumul cel mai lung și cel mai greu – nu imitație, ci trăire. Este vorba să gândești ca personajul și, automat, să acționezi ca el. Să pătrunzi în psihologia lui, a acțiunilor sale, în justificarea acestora – cu bune și cu rele – abia atunci devine veridic. Aici ne lovim de încă un lucru: epoca, mediul social, formațiunea intelectuală a personajului, relațiile cu ceilalți parteneri .
CRISTINA DELEANU
Comentează