Cu ceva timp în urmă, poate aș fi spus “am un prieten, care…”. Acum formulez : “am un amic, care…”. Pare o “detronare”, nu-i așa? Intr-un fel, este. Oamenii pe care-i lăsăm în preajma noastră, trebuie să merite acest lucru. Nu, nu există un set de valori, universal valabil, pe care trebuie să-l aplicăm obligatoriu, atunci când ne “sortăm” prietenii. De fapt, există, intr-un fel, acest “set de valori”, doar că nu e “universal valabil”. Căci el variază de la om la om. Îi acceptăm ca prieteni pe cei care, într-un fel, ne seamănă. Care ne dau satisfacția că gândesc la fel la noi, că ne înțeleg și nu ne judecă de dragul de a ne pune la zid, că acționează ca noi în anumite situații. Asta ne va scuti – și noi o stim bine – de ulterioare contradicții și divergențe, care, oricum, în timp, vor subția relația de prietenie. Deci…nu căutăm “prieteni perfecți”, ci “prieteni care să ne semene”. Un leneș nu va alege niciodată să fie prieten cu unul harnic, workaholic, decât dacă vrea să se simtă tot timpul întrecut de acesta în toate, dacă vrea să fie stresat de veșnica neliniste constructivă a prietenului său și dacă vrea să audă mereu observații – mai fine sau mai directe – ale acestuia, la adresa lenii ( sau, să-i zicem, inacțiunii) sale. Un prost nu va căuta niciodată să aiba ca prieten un deștept și viceversa. Diferenta de IQ-uri va ajunge să nască, la un moment dat, un gap considerabil intre cei doi. Ah, există totuși aici o excepție : un prost va căuta prietenia unui deștept, daca primul e și șmecher pe deasupra, nu doar prost. La fel și leneșul, în ceea ce privește prietenia cu cel harnic. Șmecherii sunt o categorie aparte : ei se agață precum lianele de cei , de care pot, la un moment dat profita. Cu condiția ca aceștia din urmă să aibă și o doză de prostie, care să-i facă să accepte prietenia cu o persoană nepotrivită.
Dupa ce v-am făcut această teorie a chibritului ( sau a aprinzătorului electric, căci cine mai folosește chibrituri, în zilele noastre?) voi reveni la prietenul meu, devenit “amic”. Ce anume l-a coborât, câteva trepte bune, în ierarhia mea interioară? Simplu : felul în care privește lumea din jur. În desele noastre discuții, i-am surprins în repetate rânduri ura la adresa Universului, a tot ceea ce mișcă în jurul său, o atitudine superioară față de toți cei din preajmă, cărora le găsea mereu cusururi, mii. Oameni pe care eu în prețuiam până mai deunăzi, încăpătânându-mă să văd mereu, în fiecare, doar laturile lor pozitive, erau reduși la zero, scoțandu-mi-se mereu în evidență limitele lor, greșelile hiperbolizate pe care aceștia , poate, le făcuseră la un moment dat în viață ( cine nu greșește, nu-i așa?) , “micimea” lor, sau mai bine zis, incapacitatea lor de a se ridica la nivelul prietenului meu. Până și defunctul său părinte era calificat ca fiind un nenorocit, care….Nu contează cum greșise, poate, acesta : a-l califica așa pe cel care te-a adus pe lume și te-a crescut, până și a vorbi așa despre un mort, dovedește o adânca tară de caracter, sau de suflet.
Sunt de acord că propriile frustrari , nerealizări, neîmpliniri, atitudinea nepotrivită, ostilă, a celor din jur, imaginea însăși a unei societăti care lasa să se ridice gunoaiele, toate la un loc și fiecare în parte, sunt în măsură să te scârbească ( mai ales dacă ești un om conștient de propria ta valoare, și chiar o ai), să te răzvrătească împotriva unor stări de lucruri pe care, poate, nu ai bănuit a le trai. Dar de aici și până la a nega valoarea și buna credintă a tuturor celor ce-ți sunt în preajmă, e cale lungă și periculoasă. Această atitudine negativă la adresa tuturor și a tot ce se întâmplă în jur, am constatat că începuse să mă aprenteze și pe mine extrem de nefast. Îmi crea o stare de nemulțumire față de toți și de toate, împiedicându-mă să mă bucur de ceva. Eu sunt, in general, omul care se incăpățânează să vadă Binele în orice Rău. Nu zic, nici asta poate nu-i întotdeauna în regulă, caci mi-a așezat de multe ori pe chip ochelari de cal, care m-au împiedicat să văd adevăratul chip al unora din preajma mea. Și de aici – destulele “plase” pe care le-am luat. Dar a vedea în jur numai dezastre, a-i încadra pe toți, apriori, în categoria de “nemernici, proști, incapabili, șarlatani, etc”, reprezintă, fără doar si poate, o atitudine bolnavicioasă, care nu poate decat restrânge cercul fericirii noastre.
Prin urmare…, după incercarea eșuată de a “ajusta” puțin această manieră negativistă de a trata totul și pe toți, a prietenului meu, a urmat singura soluție viabilă : distanțarea. Fără să-mi fi propus neapărat acest final, “prietenul” a devenit “amic”. Nu zic, cu o imensă părere de rău, însă viața noastra e mult prea scurtă, spre a o “împodobi” cu ură și nefericire autoindusă. Astăzi, am dat întâmplător, în lecturile mele, peste un citat aparținand unui poet, eseist și scriitor american, traitor in secolul al XIX-lea, Ralph Waldo Emerson. “Oamenii par să nu își dea seama că opiniile lor despre lume sunt, totodată, o confesiune a caracterului lor” . Părea că l-a cunoscut pe amicul meu…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :TONICO FORTE
Comentează