Sevil Shhaideh faţă cu naţiunea. Despre misoginism, etnicism şi sectarism

În rândurile de mai jos mă voi referi la un eveniment din viaţa politică, dar nu voi face analiză politică. Ar fi şi păcat, în aceste zile magice, când retrăim cea mai frumoasă poveste din lume, naşterea Mântuitorului, şi când ne pregătim să trecem într-un an nou, cu speranţa că trecerea asta va prilejui o primenire a noastră şi a vieţilor noastre.
Voi analiza doar unele dintre consecinţele acestui eveniment: reacţiile diferitelor segmente ale societăţii româneşti faţă de propunerea doamnei Sevil Shhaideh pentru funcţia de prim ministru al României; aşadar, mi-am propus să discut, împreună cu „femeile de 10”, despre stereotipurile psihologice ale unor grupuri sociale, stereotipuri care ne afectează pe toţi, fiindcă psihologia unor grupuri mari influenţează evoluţia ţării – şi ca direcţie, şi ca ritm –, ne afectează pe toţi, chiar dacă nu ne dăm seama.
Reacţiile la propunerea doamnei Sevil Shhaideh se împart în trei categorii, în funcţie de stereotipurile pe care le exprimă. Să le luăm pe rând şi să le analizăm pe scurt.
1) Misoginismul. Înţeles, de regulă, ca atitudine negativă faţă de femei – care poate să meargă până la lipsă de încredere faţă de calităţile morale şi intelectuale ale acestora, misoginismul nu s-a manifestat prea mult la nivel declarativ, deşi el pulsează în structurile de adâncime ale societăţii româneşti (o spun studiile sociologice făcute după 1989). Inhibarea manifestărilor misogine este o moştenire a propagandei regimului comunist, regim despre care trebuie să recunoaştem că, dincolo de propagandă, a făcut enorm pentru promovarea socială a femeii, ceea ce face ca, în prezent, româncele să se bucure de mai multe şanse de dezvoltare personală decât femeile din multe ţări ale lumii – inclusiv din unele ţări dezvoltate. Din moment ce în funcţia de Primar General al Capitalei fusese aleasă, de curând, o femeie (cu 42,97 % din voturile exprimate), se pare că românii au început să se familiarizeze cu ideea că femeilor li se pot încredinţa responsabilităţi politice şi pot fi numite în demnităţi publice de prim rang. Şi totuşi, niciunul dintre prognosticurile care au circulat în presă înainte de formularea oficială a propunerii nu se referea la o femeie.
2) Etnicismul. Înţeleg prin etnicism definirea naţiunii numai după criterii etnice (comunitate de sânge, de limbă şi de obiceiuri), în opoziţie cu definirea ei modernă, conform unor criterii politice (comunitate de valori politice, de ideal politic şi de proiect politic). În prima perspectivă, România este un stat naţional (adică românesc), care ar trebui organizat după criterii etnice (româneşti), ceea ce poate duce, in extremis, pînă la epurare etnică; în cea de-a doua perspectivă, vorbim despre un stat-naţiune – în cazul nostru, despre statul român, care este organizat după criterii politice (universale) – de pildă, este organizat ca stat de drept – dar care este, în egală măsură, statul tuturor cetăţenilor săi. Etniciştii nu pot concepe egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor unui stat, pentru că ei îi ierarhizează după criterii etnice, îi împart în „pământeni” şi „venetici”.
Pentru etnicişti, ţara noastră ar trebui condusă numai de către etnici români; pentru ceilalţi, România poate fi condusă de către orice persoană care este cetăţean al statului român şi care se califică pentru o funcţie de conducere. Nu contează dacă se numeşte Ion, Gheorghe ori Liviu, sau se numeşte Klaus, Julien ori Clotilde. Iată cum gândeşte un etnicist: „… atunci când ai preşedinte un neamţ, când ai sau ai avut şefi de servicii secrete evrei, când la Ministerul Culturii au fost mai mulţi unguri decât români, atunci merge şi un prim ministru musulman pentru că, vorba aia: dacă tot suntem sub ocupaţie, măcar să se vadă şi să ştie toată lumea”.
Etnicismul face întotdeauna cel puţin un pui: xenofobia. Prin xenofobie se înţelege teama, aversiunea sau chiar ura faţă de persoanele străine de grupul etnic din care face parte subiectul sau, mai extins, respingerea a tot ce este străin. Un xenofob este Sebastian Ghiţă, care lasă să se înţeleagă, într-o emisiune electorală de la televiziunea publică, că nu e mare pagubă dacă banul public este jefuit de oameni de afaceri români, important este să nu fie străini: „Şi ce dacă am făcut afaceri cu statul? Am făcut! Vreţi să vină străinii, să facă ei afaceri cu statul nostru?”. Replica asta mi-a adus aminte de o scenă din celebrul roman al lui Boris Pasternak, Doctor Jivago: când Jivago pleacă spre munţi, cu un tren supraîncărcat cu refugiaţi, trece printr-un vagon de clasa a III-a, unde mirosea pestilenţial. Îi spune soţiei: „Câtă mizerie!”, iar unul dintre acei mujici înţelepţi, pe care îi ştim din marea literatură rusă, îl interpelează: „Da, domnule, e mizerie. Dar e mizeria noastră. A noastră!”. Aşa şi cu hoţii lui Ghiţă: „Sunt hoţi, dar sunt hoţii noştri”.
Aşadar, etniciştii ajung duşmanii statului de drept, dacă o lege nu le permite să fie conduşi de etnici români; conducătorii pot fi hoţi, trişori, profitori, incompetenţi sau iresponsabili – important este să fie români! De multe ori, etniciştii sunt şi misogini, şi sectari. Ei numesc acest cocktail cu o expresie pretenţioasă, dar falsă: „tradiţionalism”.
3) Sectarismul religios. Prin sectarism se înţelege îngustime de vederi proprie persoanelor sau grupurilor care se încadrează rigid în limitele înguste ale convingerilor şi intereselor unui grup; ataşament exclusivist faţă de problemele unui sector de activitate sau faţă de o colectivitate; de regulă, el este însoţit de exclusivism şi intoleranţă. Atunci când convingerile sunt de natură religioasă, sectorul de activitate este religia, iar colectivitatea este una religioasă, putem vorbi de sectarism religios şi, respectiv, de intoleranţă religioasă.
Au existat astfel de reacţii în legătură cu propunerea doamnei Sevil Shhaideh? Au fost, poate, cele mai numeroase. Iată ce declara pe 22 decembrie Mitropolitul Vadului, Feleacului şi Clujului, IPS Andrei Andreicuţ: „Încă n-o ştim pe doamna care va fi prim-ministru, probabil că e o femeie bună, o femeie pricepută la administraţie. Însă, subiectiv, eu aş fi dorit să fie nominalizat un premier pe care îl cunoşteam şi care era… Se ştie de la sine, mitropolit ortodox fiind, aş fi dorit un premier român şi ortodox”.
Dar să nu rămânem la reacţiile unor feţe bisericeşti, căci în cazul lor există cel puţin o circumstanţă atenuantă: statutul lor instituţional îi obligă să satisfacă aşteptările majorităţii enoriaşilor. Să trecem la enoriaşi şi să vedem cum gândeşte un reprezentant al ortodoxiei militante (se recomandă ca „luptător al luminii”), care se bucură de o mare popularitate printre români (el însuşi s-a lăudat că este un brand!): ”Vreţi femeie musulmană prim-ministru? Vai de capul nostru! Aduceţi Coranul în biserica ţării? Credeţi că ne mai rabdă Dumnezeu aşa mult? (…) Vom citi Coranul la Guvern? Dragnea a făcut o greşeală mare (…). Nu te joci cu un neam întreg ortodox, să aduci o femeie musulmană să conducă”.
Nu discut acum caracterul retrograd al unei astfel de concepţii în plină epocă a globalizării; ar fi o discuţie prea lungă. Dar ea este contradictorie şi din punctul de vedere al creştinsmului, pentru care toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Aceşti oameni se consideră creştini, dar sunt sectari, chiar dacă aparţin religiei majoritare. Sunt partizani înflăcăraţi ai ortodoxiei, dar gândesc rigid şi îngust principiile acesteia şi sunt intoleranţi faţă de cei care sunt de altă religie. Prin aceasta, ei trădează spiritul creştinismului, care a fost sintetizat de Isus Hristos în următoarele cuvinte: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Evanghelia după Matei, 22:39).