Era noapte și mă întorceam de la o filmare de Revelion, care se prelungise nepermis de mult. Orașul deja mirosea a Crăciun și, deși pe atunci Primarul Capitalei încă nu prinsese atâta drag de a-și îmbrăca în beculețe „moșia”, erau deja , pe Dorobanți, destule vitrine care clipeau din beculețe.. Țin minte că îmi lăsasem mașina acasă, pentru că, în zori, ningea năpraznic și mi-a fost frică să nu-mi rămână înzăpezită prin curtea televiziunii. În plus, pe jos, nu fac mai mult de un sfert de oră, între ușa apartamentului meu și poarta Pangratti. Un coleg s-a oferit să mă însoțească. Stătea prin zonă și mai era și amabil pe deasupra. Scârțâiam amândoi prin zapada miezului de noapte, întrebându-ne dacă mâine va mai reuși orașul să scoată nasul din zăpadă și noi – din filmările de Revelion. Peste două zile era Crăciunul și greul cozonacilor fusese din nou transferat pe umerii mamei… La un moment dat, în zona Pieței Dorobanți, un bătrân, de mână cu un puști pe care-l evaluasem cam la 7-8 ani, ne-a oprit din mers, trecurându-și vocea tânguită printre fulgii de zăpadă ce roiau în jurul nostru : ” Ajutați-mă, vă rog!”…
…. Locuiesc în Dorobanți de când sunt mică și m-am obisnuit deja că zona, plină de fițe și fițoși, abundă și în cerșetori. M-am săturat de ei precum Moș Crăciun de nevestele pretențioase ale clienților săi, și asta mai ales după ce am constatat, în repetate rânduri, că sub zdrențe și chipuri schimonosite de suferință se ascund, deseori, șarlatani. Am devenit așadar aproape imună la mâinile întinse și rugămințile șoptite. De data aceasta însă, o mână nevăzută mi-a pus parcă o stavilă, în drum. L-am privit cu atenție pe cel din fața mea, atât cât mi-a permis lumina cocoțată pe stâlpul de telegraf, încercând să ghicesc dacă face parte dintre acei care, în secunda doi după ce-și primește banii, îi toacă în primul birt ieșit în cale. Nu părea. Deși amabilul meu coleg mi-a reamintit că e trecut de miezul nopții, l-am luat la întrebari pe bătrân. Nu era din București, era de undeva, din Teleorman, venise cu nepotul la spital, la Parhon, să-și vadă fiica – pe mama copilului – care suferise o operație dificilă ce urma să o salveze de la o moarte sigură.. Dăduseră toți banii pe medicamente și pe cele necesare unui bolnav, aflat în spital.. Copilul nu mâncase toată ziua decât o supă obisită, pe care i-o dăduseră asistentele de la spital, de milă. Acum se pregăteau s-o pornească spre casă, dar nu aveau cum. Nu le mai rămăsese niciun ban. Bătrânul părea convingător, însă ochii puștiului în care se cuibărise o tristețe cât toată bucuria mea că vine Crăciunul, m-au convins. Mi-am lăsat colegul să plece acasă ( pâna la blocul meu nu mai erau decât câțiva pași), l-am rugat pe bătrân să ma aștepte și am intrat în „NIC”-ul non-stop de lângă Piața Dorobanți…Am ieșit , în scurtă vreme, cu o pungă plină de mâncare și dulciuri. I-am întins-o bătrânului, care nu mai știa cum să-mi mulțumească. Din nou mi-a fost de ajuns privirea copilului. Ochii prinseseră viață, se luminaseră. Bunicul a încercat să-mi afle adresa – cică să-mi aducă o găină de țară și niște ouă, atunci când va veni să-și scoată fata din spital…M-am smuls cu greu din strânsoarea inistențelor lui și am făcut cațiva pași spre casă. M-am întors brusc din drum și l-am întrebat dacă are bani să se întoarcă în sat. A lăsat privirea în jos, unde s-a întâlnit cu a copilului… I-am întins o hârtie de 100 de lei și mi-am continuat drumul, necontenind să aud, în urma mea, vocea aceea stinsă care rotunjea cuvinte de mulțumire, amestecate cu jocul trist al fulgilor de nea..
Nu mi-am mai amintit niciodată episodul cu pricina, până zilele trecute, când l-am surprins pe tatăl meu, cumpărând de la o bătrânică sprijinită pe zidul unei brutării de lux din același Dorobanți, un buchețel pricăjit de imortele, de care sigur nu avea nevoie. De obicei îl cert că dă banii pe prostii… De data aceasta l-am privit însă cu și mai multă dragoste și am știut, încă o dată, că ceea ce sunt , li se datorează în primul rând dragilor mei părinți..
Comentează