Simt că am pătruns intr-o altă etapă a vieții mele. Și, Slavă Domnului, nu pe ușa din dos, ci chiar prin intrarea principală.
Nu, nu e vorba nicidecum de un prag, legat matrimoniu, sau și mai mult, de vârstă. Și nici de dobândirea bruscă a unei înțelepciuni. Este doar o trecere către o altă abordare. Și nu mi-am propus-o : a venit de la sine, natural, ușor și senin, ca o ploaie de vară, care se insinuează șăgalnic în jurul tău, după care aștepți ca, de după nori, să te gâdile din nou razele soarelui.
La ce se referă, așadar, “noua etapă”? La o repoziționare a oamenilor pe care îi las să-mi intre în viață.
Am fost atinsă și eu, recunosc, ba chiar de mai multe ori în viața mea, de “febra măritișului” : odată la douăzeci și-un pic de ani, cand îmi dadea târcoale frica să nu rămân “fată bătrână” ( Doamne, ce naivitate!). Apoi… după divorțul de Victor, motivul fiind o altă frică, cred : cea de singurătate. Spun “cred”, pentru că încă nu am reușit, nici până acum, să-mi înțeleg pe deplin decizia luată atunci, cu siguranță, în cel mai complicat moment al vieții mele. În ambele momente ale vieții, mă visam măritată și aproape că statutul în sine devenise mai important decât “alesul inimii”. Mă pufnește ușor râsul, pentru că inima nu prea fusese atunci “pe-acasă”. Din păcate, nici capul. Prin urmare, ambele combinații au fost nefericite : una cu acte, alta, fără. Între ele a încăput însă și o alegere făcută și cu inima și, zic eu, și cu capul. A rezultat din ea copilul pe care îl divinizez. Deci n-a fost nicidecum în zadar, deși finalul nu s-a ridicat, din păcate, la înălțimea începutului. Prin urmare, după toate cele de mai sus, cei de pe margine ar putea concluziona că “săraca, n-a prea avut noroc în dragoste!”.
Deși tot mai des aud în jurul meu vorbindu-se de “cât de grea e singuratatea” și “cât de rău e să îmbătrânești singur”, vorbele astea nu s-au lipit de mine. Cel putin, deocamdată. Pentru că am experimentat siguratatea și…i-am supraviețuit. Nu pot să uit că ultimii mei ani au fost un nefericit amestec între “relație” și “singuratate”. Și cum “obișnuința este a doua natură a omului”, m-am obișnuit și cu asta, repetându-mi în gând, mai mult ca și autosugestie : “ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Prin urmare, după ce mi-am plâns puțin de milă, pe furiș, am prins a mă obișnui cu acest statut și mi-am construit un “modus vivendi” din cărămizile sale. Mortarul n-a fost însă de calitate , șa dramaua s-a darâmat și am ajuns unde mă aflu. Nu, deloc “la pământ” ci, cum spuneam, în fața unei alte noi și interesante etape a vieții. Larca i-aș spune și eu “reset”, ca să folosesc un termen la modă..
N-am scăpat de întrebările iscoditoare ale reporterilor din “presa galbenă” : cică dacă aș mai vrea să mă mărit. N-am negat niciodată, dar neadâncind nici ei subiectul , nici eu n-am apucat sa le spun că acest lucru nu mai reprezintă, de fapt, pentru mine o prioritate. Ca la 20 de ani sau ca după divorț. Nu, chiar nu mai este deloc o prioritate, și o afirm fără să mă ascund la umbra proverbului cu cu ciorbă și iaurtul ( deși, pe undeva, perspectiva unor noi dezamăgiri îmi cam dă fiori). Pur și simplu, am redescoperit noțiunea de PRIETEN ( indiferent de sex), care a detronat-o ( cel putin deocamdată pe cea de “partener de viață”. Această noțiune de “Prieten” – aș folosi pluralul – amestecată cu cea de “libertate”, al cărei gust învaț să-l deslușesc, a născut cel mai frumos și confortabil statut al meu de până acum. Am avut libertatea să-i triez pe cei pe care i-am admis în preajma mea, alegând caracterele frumoase, oamenii loiali, devotați, corecți, pe cei veseli, pe cei care reușesc să-mi repună pe linia de plutire corăbiile scufundate de alții. Povestea aia cu “să eliminăm oamenii toxici din preajma noastră” nu-i chiar o balivernă! Simt acum pe pielea mea ce înseamnă să mă inconjor de energii pozitive, de bărbați și femei care construiesc și nu dărâmă, care îmi fac un bine nu pentru că așteaptă ceva în schimb sau pentru că vor să mă domine, ci doar pentru că le place cum reacționez la bucurie, pentru că îmi adoră zâmbetul și pentru că ei știu bine că atunci când și ei vor avea nevoie de un “bine” în viața lor, eu voi fi acolo!
Da, a fost, fără îndoială, un “reset” în viața mea. Nu l-am cautat, el s-a întâmplat de la sine. Bursc, nu mi-a mai fost teamă de singuratate, pentru că n-am mai fost nicio clipă singură. Pot alege, în sfârșit, lângă cine să fiu, ba, mai mult, am reușit să catalizez întâmplări frumoase, care i-au reunit pe prietenii mei în fascinante întâlniri colective, al căror gust îl uitasem, în ultimii ani.
M-a întrebat un bun prieten, psiholog cândva în emisiunile mele : “- Și tu nu chiar mai ai de gând să te măriți?” “- N-am spus niciodată asta, doar că lucrul acesta nu mai reprezintă brusc o prioritate. Dacă e să găsesc omul potrivit, mi-l voi aduce negreșit în viață și mă voi bucura să îmbătrânim împreună. Altminteri, mi-e foarte bine așa!”
N-a fost dezamăgit de răspuns, dimpotrivă, mi-a spus un lucru surprinzător : “- Tu vei păți exact așa, precum femeile care sunt obsedate să facă un copil : se chinuiesc ani în șir cu calendare, tratamente, leacuri babești și rugăciuni, fără niciun succes. Și abia atunci când renunță să se mai gândească la asta și se focusează pe viața lor, abia atunci rămân, ca prin minune, însărcinate și le vezi urcând în al nouălea cer!”
I-am zâmbit cu tâlc. După atâtea zboruri cu avionul prin lume, zău că nu mă sperie să ajung din nou în acest “al nouălea cer”! 😁
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA HEPATOSUPORT
Comentează